Puiul

Într-o primăvară, o prepeliță aproape moartă de oboseală - că venea de departe, tocmai din Africa - s-a lăsat din zbor într-un lan verde de grâu, la marginea unui lăstar. După ce s-a odihnit vreo câteva zile, a început să adune bețigașe, foi uscate, paie și fire de fân și și-a făcut un cuib pe un mușuroi de pământ, mai sus ca să nu i-l înece ploile; pe urmă, șapte zile de-a rândul a luat câte un ou, în tot șapte ouă mici ca niște cofeturi și a început să le clocească . Ai văzut cum stă găina pe ouă? Așa sta și ea, doar că ea în loc să stea în coteț, sta afară în grâu; și ploua de vărsa și ea nu se mișca, ca nu cumva să pătrunză o pictură de ploaie la ouă. După trei săptămâni i-au ieșit niște pui drăguți, nu goi ca puii de vrabie, îmbrăcați cu puf galben ca puii de găină, dar mici, parcă erau șapte gogoși de mătase, și au început să umble prin grâu după mâncare. Prepelița prindea câte o furnică ori câte o lăcustă, le-o fărâmița în bucățele mici, și ei, pic! pic! pic! cu cioculețele lor, o mâncau numaidecât. Și erau frumoși, cuminți și ascultători; se plimbau prinprejurul mamei lor și când îi strga : "Pitpalac!" repede veneau lângă ea.
Odată, prin iunie, când au venit țăranii să secere grâul, ăl mai mare dintre pui n-a alergat repede la chemarea mă-sii, și cum nu știa să zboare, haț! l-a prins un flăcău sub o căciulă. Ce frică a pățit când s-a simțit strâns în palma flăcăului, numai el a știu; îi bătea inima ca ceasornicul meu din buzunar; dar a avut noroc de un țăran bătrân, care s-a rugat pentru el:
- Lasă-l jos, mă Marine, că e păcat de el, moare. Nu-l vezi că de-abia e cât luleaua?!
Când s-a văzut scăpat, fuga speriat la prepeliță sa-i spuie ce a pățit. Ea l-a luat, l-a luat, l-a mângâiat și i-a spus:
- Vezi ce va să zică să nu mă asculți? Când te-i face mare, o să faci cum ăi vrea tu, dar acum, că ești mic, să nu ieși niciodată din vorba mea, că poți să pățești și mai rău.
Și așa trăiau acolo, liniștiți și fericiți. Din seceratul grâului și din ridicarea snopilor ss scuturaseră pe miriște o groază de boabe cu care se hrăneau și, măcar că nu era vreo apă prin apropiere, nu sufereau de sete, că beau dimineața picături de rouă de pe firele de iarbă. Ziua, când era căldură mare, stau la umbră în lăstar; după-amiaza când se potolea vipia, ieșeau cu toții pe miriște; iar în nopțile răcoroase se adunau grămadă, ca sub un cort, sub aripile ocrotitoare ale prepeliței. Încet -încet puful de pe ei s-a schimbat în fulgi și pene, și cu ajutorul mamei lor au început să zboare. Lecțiile de zbor se făceau dimineața spre răsăritul soarelui când se îngâna ziua cu noaptea, și seara în amurg, căci ziua era primejdios din cauza hereților, care dădeau târcoale pe deasupra miriștii.
Mama lor îi așeza la rând și îi intreba: " Gata?"" Da" , răspundeau ei. " Una, două, trei!" Și când zicea trei, frrr! zburau cu toții de la marginea lăstarului tocmai colo lângă cantonul de pe șosea și tot așa îndărăt. Și mama lor le spunea că-i învață să zboare pentru o călătorie lungă , pe care trebuia s-o facă în curând, când o trece vara. " Și-o să zburăm pe sus de tot, zile și nopți, și o să vedem dedesubtul nostru orașe mari și râuri și marea".
Într-o după-amiază, pe la sfârșitul lui august, pe când puii se jucau frumos în miriște împrejurul prepeliței, aud o căruță venind și oprindu-se în drumeagul de pe marginea lăstarului. Au ridicat toți în sus capetele cu ochișorii ca niște mărgele negre și ascultau.
"Nero! înapoi!" s-a auzi un glas strigând. Puii n-au priceput; dar mama lor care înțelesese că e un vânător, a rămas încremenită
Scăparea lor era lăstarul, dar tocmai dintr-acolo venea vânătorul. După o clipă de socoteală, le-a poruncit să se pitulească jos, lipiți cu pământul, și cu nici-un preț să nu se miște.
-Eu o să zbor; voi rămâneți nemișcați; care zboară e pierdut. Ați înțeles?
Puii au clipit din ochi c-au înțeles și au rămas așteptând în tăcere.
Se auzea fâșâitul unui câine care alerga prin miriște și din când în când glasul omului:
- Unde fugi! înapoi, Nero!
Fâșâitul se apropie - uite câinele: a rămas împietrit cu o labă în sus, cu ochii țintă înspre ei.
-Nu vă mișcați, le șoptește prepelița și se strecoară binișor mai departe
Câinele pășește încet după ea. Se apropie grăbit și vânătorul. Uite-l: piciorul lui e acum așa aproape de ei încât văd cum i se urcă o furnică pe carâmbul cizmei. Vai! cum le bate inima. După câteva clipe prepelița zboară ras cu pământul, la doi pași de la botul câinelui, care o urmărește; vânătorul se depărtează strigând:" Înapoi! înapoi!" Nu poate trage de frică să nu-și împuște câinele; dar prepelița se preface așa de bine că e rănită, încât câinele vrea cu orice preț s-o prindă; iar când socotește ea că e în afară de bătaia puștii, zboară repede spre lăstar.
În vremea asta puiul ăl mai mare, în loc să stea nemișcat ca frații lui, după cum le poruncise mă-sa, zboară; vânătorul îi aude pârâitul zborului, se întoarce și trage. Era cam departe. O singură alică l-a ajuns în aripă. N-a picat, a putut zbura până la lăstar; dar acolo, de mișcarea aripii, osul - la început doar plesnit - s-a crăpat de tot, și puiul a căzut cu o aripă moartă. Vânătorul, cunoscând desimea lăstarului și văzând ca trăsese într-un pui, nu s-a luat după dânsul, socotind că nu face truda de a-l căuta prin lăstar.
Ailalți pui nu s-au mișcat din locul unde-i lăsase prepelița. Ascultau în tăcere. Din când în când se auzeau pocnete de pușcă și glasul vânătorului strigând :" Aporte!" Mai târziu căruța s-a depărtat înspre vânător pe drumeagul lăstarului; încet -încet pocnetele și strigătele s-au pierdut, s-au stins, și, în tăcerea serii care se lăsa, nu se mai auzea decât cântecul greierilor; iar când s-a înnoptat și răsărea luna dinspre Cornățel, au auzit deslușit glasul mamei lor chemându-i din capul miriștii: "Pitpalac! Pitpalac!"
Repede au zburat spre ea și au găsit -o. Ea i-a numărat, lipsea unul .
- Unde e nenea?
- Nu știm, a zburat.
Atunci prepelița desperată a început să -l strige tare, mai tare, ascultând din toate părțile. Din lăstar i-a răspuns un glas stins: "Piu! Piu!"...
Când l-a găsit, când i-a văzut aripa ruptă, a înțeles că era pierdut; dar și -a ascuns durerea, ca să nu-l deznădăjduiască și pe el.
De-atunci au început zile triste pentru bietul pui; se uita cu ochii plânși cum frații lui se învățau la zbor dimineața și seara; iar noaptea, când ăialalți dormeau sub aripa mamei, el o intreba cu spaimă:
- Mamă, nu e așa că o să mă fac bine? Nu e așa că o să merg și eu să-mi arăți cetăți mari și râuri și marea?
- Da, mamă, răspundea prepelița, silindu-se să nu plângă.
Și a trecut vara. Au venit țăranii cu plugurile de au arat miriștea; prepelița s-a mutat cu puii într-un lan de porumb de alături; dar peste câtăva vreme au venit oamenii de au cules porumbul, au tăiat cocenii și au întors locul; atunci s- au mutat în niște pârloage din marginea lăstarului.
În locul zilelor mari și frumoase au venit zile mici și posomorâte, a început să cadă brumă și să se rărească frunza lăstarului. Pe înserate se vedeau rândunici întârziate zburând în rasul pământului, ori pâlcuri de alte păsări călătoare, iar în tăcerea nopților friguroase se auzeau strigătele cocorilor, mergând toate în aceeași parte, către miazăzi.
În inima bietei prepelițe era o luptă sfâșietoare. Ar fi vrut să se rupă în două: jumătate să plece cu copiii sănătoși, care sufereau de frigul toamnei înaintate, iar jumătate să rămâie cu puiul schilod, care se agăța de ea cu desperare. Suflarea dușmănoasă a crivățului, pornită fără veste într-o zi, a hotărât-o. Decât să-i moară toți puii, mai bine numai unul - și, fără să se uite înapoi , ca să nu-i slăbească hotărârea, a zburat cu puii zdraveni , pe când ăl rănit striga cu deznădejde:
- Nu mă lăsați! Nu mă lăsați!
A încercat să se târască după ei, dar n-a putut, și a rămas în loc, urmărindu-i cu ochii până au pierit în zarea dinspre miazăzi.
Peste trei zile toată preajma era îmbrăcată în haina albă și rece a iernii. După o ninsoare cu viscol, urmă un senin ca sticla, aducând cu dânsul un ger aprig.
La marginea lăstarului, un pui de prepeliță, cu aripa ruptă, stă zgribulit de frig.
După durerile grozave de adineaori, urmează acum o piroteală plăcută . Prin mintea lui fulgeră crâmpeie de vedenii... miriște... aripa caldă a mamei. Se clatină într-o parte și într-alta, și pică mort, cu degetele ghiarei împreunate ca pentru închinăciune.


                                                    Ioan Al. Brătescu-Voinești (1868-1946)

Darul lui Moș Miron

Era vara anului 1916. Războiul bântuia de-atâta amar de vreme prin fundul Galiției, prin Polonia, în Italia. Din vreme-n vreme,își trimitea răniții și bolnavii până în satele noastre. Aduceau cu ei uniformele spălăcite și murdare, iar pe fețele supte și înnegrite de vânturile lui Dumnezeu și de uraganele mașinilor iscodite de oameni, mirosul, aerul războiului depărtat.

Cât de schimbați erau oamenii care se întorceau din fața morții!
Moș Miron, în satul lui de la poalele munților,intra greu în vorbă cu cei ce se-ntorceau de pe câmpul de luptă. Avea o sfială ciudată înaintea lor, deși i-ar fi putut fi,cei mai mulți, nepoți. I se părea lui ca-s vrednici de o cinste deosebită, că știu lucruri pe care nimeni altul în lume nu le poate ști. Dar de vorbit cu ei trebuia să vorbească numaidecât. De la o vreme era nelipsit de la gară și cel dintâi sătean care-i dădea binețe soldatului ce se cobora era Moș Miron.
Cei pe care îi întâmpina nu-l prea înțelegeau, nu prea știau ce vrea să afle moșul de la ei. Și, oricât ar fi vrut să-și ascundă adevăratul gând, bătrânul tot era silit, în urmă, să mărturisească ce vrea și să vorbească deslușit.
- Uite ce-i nepoate. Noi pe-aici nu mai știm ce să credem. Toți mințesc, numa sufletul din noi nu. Voi, pe-acolo, trăbă c-aflați mai iute veștile: Au intrat ai noștri în război sau n-au intrat?
-Pân-acum nu,moșule. Da nădăjduim de la Dumnezeu...
Nădăjduia și bătrânul " de la Dumnezeu", dar prea-i era lui greu să mai aștepte. Din felul cum i se lungea fața bătrână, din felul cum îi sclipeau ochii în cap, se vedea limpede că vorbele spuse de cei ce veneau acasă bolnavi ori în concediu nu-l mulțumeau.
De cum a dat gură de primăvară, moșul a-nceput s-o ducă greu de tot. Își isprăvise tot ce strânsese peste vară, și bucatele erau scumpe foc. În câteva săptămâni și-a dat și cel din urmă ban, pe care abia l-a pescuit dintr-un cotlon al șerparului.
A văzut el că oameni bătrâni, femei bătrâne se tot duc pe la primărie și se-ntorc cu bani acasă. Locuia departe, în capătul satului, spre munte; pe la primărie n-a dat de zece ori în viața lui; dar lipsa îi dete brânci și, într-o zi, iacătă -l în fața primarului.
- Văd că toată lumea duce bani de aici. Va fi, pesămne, vrun ajutor pentru oamenii bătrâni și săraci ca mine, în vremea asta de schmpete crâncenă. Până -acum am mai avut câte ceva, de-acum!... și el făcu un semn cu degetul lui gros și noduros că " s-a tăiat ața".
- Dumneata nu poți căpăta moș Miroane, îi răspunse primarul. N-ai pe nume în război.
- Dar nici acasă!
- Adevărat că vei duce-o greu. Da stai, mi se pare că tot mai ai dumneata ceva. Ai vândut otava?
Moșul își încruntă sprâncenele și privi în pământ.
- N-am vândut-o!
-Apoi vezi, rău faci că n-o vinzi. Se plătește foarte bine. Poate aștepți să mai crească prețurile.
- Nu aștept!
- Atunci mi- o poți vinde chiar și mie.
Bătrânul îl privi cu dușmănie.
-N-ai dumneata bani să cumperi otava mea! Și s-a ridicat de pe scaun, și-a obilit trupul îngârbovit și-a ieșit din primărie pășind apăsat. De-atunci n-a mai dat pe-acolo.
Dar lipsa- tot mai grea.
Avea doi frați mai tineri, avea și alte neamuri mai aproape prin sat . Azi era la unul, mâne la altul, până când i s-a tăiat apa și la moara asta.
Rudeniile aduseră și ele vorba despre otavă, că ar putea-o vinde și ar lua bani frumoși pe ea.
-N-o vând! răspunse moșul mânios.
-Doar n-oi vrea s-o rumegi dumneata! Noi știm că ai în pod și otava de anul trecut.
-O am!
-Se vede că aștepti s-o vinzi pe-un car de bani. Până când ai s-o tot aduni?
Când auzise așa, s-a dus ca din pușcă, și mai mult n-a călcat pragul neamurilor. Ce s-adune? Abia era o căruță de otavă, că n- avea alt loc de coasă decât pe subt prunii din grădina lui.
Lipsa era acum și mai mare, dar moșul o mai putea strânge de grumaji: începuse prășitul cucuruzului, și de-acu încolo se țineau lanț prilejurile de câștig. Bătrân era, dar tot era căutat în lipsa mare a pălmașilor.
De la Sfânta Maria - Mare, de când intrase Romania în război, moșul nu s-a mai dus nicăieri la lucru. Nu și-a mai părăsit casa, curtea, mai ales grădina, din care trăgea cu urechea în depărtări, să prindă vuietul războiului. Veghea noapte după noapte și nu-i scăpa nici cel mai mic zgomot. Trecu o săptămână, trecură două...
În săptămâna a treia, noaptea, luni spre marți, moșul, cum stătea în grădină, prinse sunetul unei copite. Într-o clipă fu în drum, dinaintea casei . "De bună samă e un roșior", își zise el, adulmecând depărtările. În clipa aceea, în noaptea neagră se auzi un glas, aproape de tot:
- Cine-i acolo?
-Om bun, răspunse moșul.
-Dacă ești bun, vino aici!
Moș Miron, mândru ca un flăcăiandru, se înfundă în noapte.
Era o patrulă de cavalerie românească . Bătrânul nu-și putu ascunde mirarea cum de-au venit atâția,așa, pe nesimțite. Știriciră tot ce se putea afla de la bătrân și voiră sa-și continue drumul.
-O mică rugăminte am, nepoților: să vă dau o mână de otavă la cai.
Sergentul zâmbi și zise:
- Nu-i vreme pentru asta, moșule.
-Da când vă-ntoarceți? Am niște otavă ca strămătură!
Sergentul zâmbi din nou:
- Atunci ,nu zicem ba. Dacă ne întoarcem cu bine...
Și, peste două ceasuri, în puterea nopții, călăreții s-au întors cu bine. Moș Miron făcuse șapte legături de otavă și le scoase la poartă:
-Să vedeți numa ce otavă! Strămătură nu alta!
Călăreții luară-n șa sarcinile făcute de bătrân, îi mulțumiră și plecară în noapte.
Peste trei zile coloanele armatei treceau pe drumul de dinaintea casei lui moș Miron. Frontul fusese împins înainte. Era învălmășeală mare, și o căldură...
Carăle- unele treceau, altele odihneau. Și prin învălmășeala aceea de oameni și de vite se vedea un bătrânuț în straie albe, cu capul gol, cum tot iese pe portiță cu câte-o sarcină de otavă și cum o împrăștie înainte boilor sai cailor. În spate aducea otava, în mâna ținea o pâne albă căpătată de la soldați. Pălăria îi căzuse prin pod, în otavă, dar nici prin gând nu-i trecea s-o mai caute. Și, tot astfel, nu băgă de seamă că pe pânea albă, când mușca din ea, erau picuri marr-"lacrimi ce izvorau în neștire din ochii lui bătrâni.




                                                                                    Ion Agârbiceanu ( 1882-1963)