ALI BABA SI CEI 40 DE HOTI

Traia odata in Persia, in vremuri de demult, un om pe nume Ali Baba. Era taietor de lemne si isi castiga tare greu painea zilnica din vanzarea lemnului pe care-l taia in padure.

Intr-o buna zi, tocmai cand isi lega magarusul de trunchiul unui copac, auzi tropot de cai prin locurile acelea nu prea umblate.
"Cine sa fie oare?" se intreba speriat Ali Baba.

Dupa ce ascunse magarusul in tufis, Ali Baba se catara in copac si se ascunse cum putu el mai bine printre crengi. Nu mai vazuse niciodata atatia calareti la un loc. Numara el vreo patruzeci, toti inarmati, care cu sabii, care cu pusti.

"Nu mi se par a fi oameni de treaba, isi spuse el. Cu siguranta sunt banditi! Dar oare ce-o fi in sacii aia doldora pe care ii cara dupa ei?"
Unul dintre ei, capetenia lor desigur, descaleca. Apropiindu-se de o stanca uriasa, intinse bratul si rosti solemn:
- Sesam, deschide-te!

Pe data, stanca se rostogoli intr-o parte, dand la iveala o deschizatura in piatra. Hotii descalecara si ei si intrara unul dupa altul in pestera, ducandu-si sacii burdusiti la adapost.

Ali Baba nu cutezase sa coboare din copac. Dar iata ca hotii iesira din pestera, de data asta cu mainile goale.
"Drace, isi zise el, tare as vrea sa stiu mai multe."

Dar, vai, nici nu se indepartasera bine hotii, ca stanca se si asezase din nou la locul ei, de parca nici nu s-ar fi clintit.
Numai ca Ali Baba nu uitase formula magica. Astepta cu rabdare venirea noptii, se dadu jos din copac si zise:
- Sesam, deschide-te!

Se auzi un uruit infundat, pamantul i se misca de sub picioare si, iata, stanca se dadu la o parte.

Ali Baba intra si el in pestera. Nu mica ii fu mirarea lui Ali Baba cand se pomeni in fata unor minunatii cum nu mai vazuse niciodata: podoabe, giuvaericale, gramezi de aur si argint, covoare, sipete din lemn sculptat si arme de mare pret, fiecare in teaca ei frumos cizelata. Era o neasemuita comoara!

Cand se lumina de ziua, nevasta lui Ali Baba isi vazu barbatul intorcandu-se acasa cu un sac plin cu galbeni.
- De unde ai galbenii astia? Il intreba ea speriata. Daca sunt de furat, n-am nevoie de asa ceva!

- Stai linistita, ii raspunse Ali Baba. Nu inseamna ca am furat daca am luat de la hoti, mai zise el si ii povesti toata tarasenia. Si asta e doar inceputul. In pestera se afla de o suta de ori mai multe bogatii. De acum nu vom mai avea nici o grija.

Nevasta lui Ali Baba vru atunci sa numere galbenii. Numai ca erau atat de multi, incat se vazu nevoita sa ceara cu imprumut o banita de cantarit de la Casim, fratele lui Ali Baba, care era foarte bogat. Dar Casim avea si el o nevasta curioasa din fire.
- Dar ce vrei sa cantaresti? isi intreba cumnata.
- Pai, niste grau, o minti nevasta lui Ali Baba.

Cealalta n-o crezu si, ca sa nu ramana fara raspuns, puse un pic de grasime pe fundul banitei.

Cand Ali Baba ii inapoie banita, nu baga de seama ca un galben ramasese lipit de fundul vasului.

- Ia te uita, sarantocul de frate-tau are bani de aur, ii spuse ea barbatului ei, roasa de invidie.

Furios si invidios, Casim il chema la el pe Ali Baba.
- Stiu ca esti bogat acuma, ii zise el mieros, si ma bucur foarte. Dar, ia spune-mi si mie, cum ai izbutit?

Si naivul Ali Baba ii povesti de-a fir-a-par totul.
Si iac-asa, ii spuse lui Casim cum venisera cei patruzeci de hoti, cum carasera ei bogatiile in pestera, ce vazuse el acolo si se minunase, locul unde se afla pestera si ii dezvalui pana si formula magica! Astfel ca, la caderea noptii, Casim iesi din oras, tragand dupa el zece magari incarcati cu saci si cufere, si o lua spre padure.

Nu-i fu deloc greu sa dea de pestera, iar bolovanul cel urias se dadu imediat la o parte dupa ce Casim rosti formula magica. Numai ca, pe cand se trudea el sa vare comorile in cufere, deja doldora, fara sa lase nici macar un galben pentru fratele sau, pestera se inchise.

- Deschide-te odata, se infurie el. Haide! mai repede, deschide-te!

Incerca in fel si chipsa induplece stanca sa se dea la o parte. In zadar insa, Casim nu-si mai amintea cuvantul potrivit!

Cand, in sfarsit, isi aminti Casim formula corecta: "Sesam, deschide-te!", bolovanul se misca din loc si pestera se deschise, dar prin deschizatura dadura navala hotii, care se intoarsera cu noi bogatii. Scotandu-si sabiile din teaca, se napustira spre Casim strigandu-i:
- Fa-ti rugaciunea, nemernicule, caci ai sa mori!

Vazand ca barbatul ei nu se mai intoarce, nevasta lui Casim dadu fuga acasa la Ali Baba si ii marturisi totul. Fara sa se supere, acesta o porni pe data in cautarea fratelui sau, pe care-l gasi facut bucatele de banditi. Cu mahnire in suflet puse ramasitele intr-un sac, pe spinarea magarusului, si o lua inapoi catre casa.

Multe lacrimi varsa nevasta lui Casim. Mult se jeli! In cele din urma, Ali Baba izbuti sa o linisteasca.
- Ai grija, nimeni nu trebuie sa stie ce s-a intamplat, zise el. Eu am un pic de treaba cu Mustafa cizmarul.
- Poti sa cosi un mort taiat bucati si sa-l faci la loc intreg? il intreaba el pe batranul cizmar, aproape orb. Daca faci asta pentru mine, o sa te rasplatesc bine. Dar tu sa nu sufli nimanui o vorba! Ai priceput?
- Da, ti-o jur, ii raspunse Mustafa.

Si uite asa, corpul lui Casim fu cusut si facut intreg la loc. Apoi, vaduva lui Casim si slujnica ei, Morgiana, raspandira zvonul ca stapanul Casim era foarte bolnav. Astfel ca nimeni nu se mira atunci cand, intr-o buna zi, ele dadura de veste ca acesta raposase. Tot asa nimanui nu i se paru ciudat cand ele se instalara in casa lui Ali Baba; asa cerea traditia pe vremea aceea in Persia.

Dar cei ce s-au mirat cel mai tare au fost hotii. "Cum de a putut sa dispara din pestera nemernicul pe care l-am ucis? Se intreba cu nedumerire capetenia lor. Cu siguranta ca mai stie cineva locul si formula magica!"

Si atunci se hotari sa trimita pe trei dintre oamenii sai ca iscoade in oras.
Intamplarea a facut ca hotii sa dea tocmai de Mustafa.
- Ia te uita! Prinsera ei a-si bate joc. Cine a mai pomenit un cizmar orb?
- Asta nu ma impiedica sa cos! Protesta batranul. Saptamana trecuta am cusut un mort.

Degeaba se mai stradui el sa-si mai tina apoi limba, cativa galbeni il facura sa si-o dezlege.

Si astfel aflara hotii unde isi avea locuinta Ali Baba. Unul dintre ei facu o cruce cu creta pe poarta casei ca sa-si poata aminti locul.

"Amice, isi zise el in barba, o sa primesti in curand o vizita"
Numai ca banditul nu avea de unde sa stie ca slujnica Morgiana il vazuse. De cum se lasa intunericul, ea se grabi sa insemneze cu creta toate casele din cartier, facand pe portile lor cate o cruce alba.

Capetenia hotilor se pomeni, asadar in mare incurcatura la vederea acelor semne pe toate portile. Si se infurie amarnic. Ca sa se mai racoreasca, puse sa li se taie capetele celor trei oameni.

Apoi, a doua zi, ii facu el insusi o vizita cizmarului, care se lasa momit e o punga plina cu galbeni si-l trada a doua oara pe Ali Baba:
- Intr-acolo, zise el, aratand cu toiagul in directia casei acestuia.

Capetenia hotilor isi intipari bine in minte locul si se duse sa-si caute oamenii.

Trei zile mai tarziu, cand capetenia hotilor se infatisa la el acasa, Ali Baba, care nu-l vazuse prea deslusit la chip, nu-l putu recunoaste si-i dadu crezare cand acesta ii spuse:
- Sunt negutator. Catarii mei au carat toata ziua treizeci si sase de ulcioare pline cu ulei pe care le voi vinde maine la targ. Animalele sunt istovite, ca si mine. N-ati putea sa ne dati gazduire pentru o noapte?

Ali Baba baga catarii in grajd, iar stapanului lor ii oferi o minunata cina si un pat bun intr-una din incaperile casei. Doar Morgiana simtea ca nu poate avea incredere in asa-zisul negutator. Si nu gresea.

Dar nu de ulei era vorba. In ulcioare se aflau ascunsi cei treizeci si sase de hoti, nerabdatori sa tasneasca si sa ucida pe toata lumea din casa.

Pe motiv ca trebuie sa aiba grija de marfa sa, capetenia iesi pentru cateva clipe in curte:
- Stati linistiti, le sopti el hotilor, veti ataca atunci cand va voi da eu de stire. Inca n-a sosit momentul.
- Acum e momentul? Intrebara hotii ceva mai tarziu, cand auzira iarasi pasi in curte.

Ghinionul lor. Nu era capetenia, ci Morgiana, care se dusese dupa apa la fantana. Cum era isteata, pricepu pe data cine se ascundea in ulcioare si, ingosandu-si vocea, glasui:
- Nu inca! Si se intoarse la bucatarie.

Iar aici, lua un vas mare in care turna ulei incins. Se intoarse apoi tiptil in curte si varsa uleiul fierbinte in fiecare ulcior. Nici ca mai avura hotii timp sa urle de durere. Cu totii pieira opariti cu ulei clocotit.

- Si acum e randul capeteniei, isi zise Morgiana.

Apropiindu-se de stapanul ei, Morgiana ii ceru ingaduinta sa danseze pentru a-si cinsti cum se cuvine oaspetele.

- Fireste, se invoi Ali Baba, incantat de ideea fetei. Aceasta se duse sa-si ia niste straie mai potrivite si ascunse un pumnal in cutele salvarilor. Cine ar fi banuit ca avea ea de gand? Cu siguranta nu banditul, care era numai ochi si urechi de incantare.

O privea vrajit pe fata care dantuia in fata lui. Cand o simti tot mai aproape de el, inchise ochii de placere. Si atunci, Morgiana scoase din cingatoare pumnalul si i-l infipse in inima!

- Ce-ai facut, nefericito? striga Ali Baba ingrozit.

Dar cand Morgiana il duse afara si-i arata banditii ascunsi in chiupuri, Ali Baba ii spuse:
- Fii binecuvantata! Tu mi-ai salvat viata!

Iar a doua zi, tot la caderea noptii, Ali Baba, la fel de modest, se duse la pestera, calare pe magarul sau: comoara se afla acolo si-l astepta doar pe el si pe cei dragi lui.

Ali Baba n-o uita pe Morgiana. Ea capata o zestre asa de frumoasa, incat ar fi putut sa traiasca ca o regina. Numai ca ea alese sa ramana credincioasa stapanilor ei si nu dori sa-i paraseasca. Ali Baba o lua in familia sa si de atunci incolo Morgiana deveni fiica lui.

Saad și Said

A fost odată un padișah care făcea mult bine oamenilor. Și avea padișahul obiceiul de a se arăta milostiv față de orice străin care intra în orașul lui. Un derviș( călugăr musulman pribeag) murdar și zdrențăros sosi într-o bună zi în oraș și porni pe dată spre palatul padișahului. Mai marele pestre strajă-l întrebă:

- Pe cine cauți?

- Chiar pe padișah.

Plecă mai marele peste strajă să-i dea de veste padișahului:

- A venit un derviș, care te caută.

-Spune-i să vină!

Dervișul i se înfățișă și-i zise:

- O, padișahule, oare are dreptate lumea când spune că, oricui intră în orașul tău, îi dai tot ce-i dorște inima?

- Da, răspunse padișahul.

-Dacă-i adevărat ce-am auzit, atunci vreau și eu ceva.

-Ce?

- Vreau să cobori pentru patruzeci de zile de pe tron, să-ți iau locul și să cârmuiesc în vremea asta țara.

Iar padișahul se gândi: " Vorba spusă e spusă și n-o mai poți schimba. Făgăduiala dată- datorie curată." Vrând nevrând, coborî așadar de pe tron, îi puse dervișului coroana pe cap și îi zise:

- Timp de patruzeci de zile țara mea va fi a ta, dar cu înțelegerea ca, în tot răstimpul ăsta, să nu faci nimănui vreun rău.

- Fii fără grijă, răspunse dervișul.

Și vreme de patruzeci de zile ținu locul padișahului și, punând la bătaie toată îndemânarea de care era în stare, atrase poporul de partea lui. Deschise ușile vistieriei și împărți tot aurul și argintul, spunând:

- Tot ce vedți aici e al vostru!

Dacă se scurse și cea de-a patruzecea zi, padișahul trimise un om la derviș cerându-i să coboare de pe tron și vestindu-l ,totodată , că sosise. Atunci dervișul adună poporul și-l întrebă:

- Ați auzit ce spune padișahul? Oare vă socotește oameni? V-a făcut el vreodată daruri? Și uite că nu vrea să-mi păstrez locul.

Poporul se neliniști și strigă:

- De pomană se zbate că nu-l mai vrem! Te vrem pe tine.

Auzind strigătele mulțimii, padișahul înțelese că nu-i mai rămânea nimic de făcut, își luă nevasta și cei doi feciori- pe care îi chema Saad și Said- și-n vremea nopții plecară cu toții din oraș. Rătăciră câteva zile prin câmpii și pustiuri, până ajunseră la malul unei ape care curgea la marginea unei păduri. Acolo, văzând că feciorii nu pot trece apa, padișahul îi zise nevesti-si:

- Treci mai întâi tu pe malul dimpotrivă, iar eu voi trece cu copiii, unul câte unul.

Nevasta trecu dincolo, padișahul îl luă de mână pe Saad. Dar nici nu ajunseră pe la mijlocul apei, când un leu flămând ieși din pădure și-l înșfăcă pe Said. Văzând una ca asta, padișahul se îngrozi și începu să tremure. Saad îi scăpă din mână și apa îl duse la vale. De cealaltă parte a râului, nevasta căzu fără simțire. Padișahul izbuti doar cu multă trudă s-o facă să-și vină în fire, dar își dădu seama că nu ăi mai rămânea nici-o ieșire: nu putea nici să ia urma leului, ca să-l scape pe Said din ghiarele lui, nici să se arunce în apă și să-l mai scape pe Saad.

-Ce-i de făcut? o întrebă pe nevastă-sa.

-Asta ne-a fost soarta, așa ne-a fost scris pe frunte!

Și, după neneorocirea care se abătuse asupra lor, intrară amândoi într-un sat și-și încropiră un adăpost printre dărâmăturile pe care le aflară mai la margine.

Într-o bună zi trecu pe acolo un călăreț, văzu femeia, și înmărmuri în fața frumuseții ei, că făptură atât de fermecătoare nu mai întâlnise. " Trebuie s-o smulg din brațele lui bărbat-su", își zise călărețul și, apropiindu-se cu un asemenea gând, rosti:

- Ei, omule, ierte Allah păcatele tatălui tău! Nevastă-mea stă să nască și nu are cine s-o vegheze. Îngăduie-i femeii tale s-o ajute și am s-o răsplătesc.

Nebănuind nimic, bărbatul se învoi:

- Să se ducă, firește! Mergi și dă ajutor, îi porunci nevestei, să facem și noi rost de o bucată de pâine.

- Am înțeles, răspunse ea, plecând împreună cu omul de pe cal.

După o vreme. înțelegând că fusese înșelată, femeia începu să-l roage s-o lase să se întoarcă, dar rugămințile ei ar fi mișcat mai degrabă inima unei pietre decât inima călărețului. Și padișahul o așteptă... Văzând că nevasta nu se mai înapoiază, îndurerat, plecă s-o caute în sat. Dar acolo, nici urmă de femeie! Așa că muritorul, a cărui soartă fusese să fie padișah, se simțea acum mai oropsit decât un lup în pustiu. Descumpănit, porni la drum, fără să știe de ce și încotro se duce.

Și merse așa desnădăjduit, merse zile și nopți la rând, bătând când la o ușă, când la alta, până când ajunse într-o bună dimineață într-un oraș. Acolo văzu o mulțime de oameni adunată lângă porți. La fel de amărât întrebă:

- De ce s-a adunat aici atâta lume?

-Ne-a murit padișahul și, cum n-are moștenitor, ne-am strâns să dăm drumul unui șoim. Cel pe creștetul căruia se va așeza pasărea, ne va fi padișah.

Fostul padișah se depărtă. Atunci fu slobozit șoimul, care i se așeză îndată pe creștet. Mulțimea se adună degrabă și văzu că șoimul alesese un nefericit, un biet amărât nevrednic de asemenea cinste.

- Păi ăsta nu-i bun de nimic, ziseră oamenii. Mai sloboziți odată șoimul.

Din nou dădură drumu șoimului și el se așeză tot pe creștetul fostului padișah, iar a treia oară se întâmplă la fel. Atunci, luându-l pe sus, îl îmbrăcară cu haine împărătești, îi puseră coroana pe cap și-l așezră pe tron. Cum se așeză, ce mai încolo -încoace, își veni ăn fire!

Înainte vreme era obiceiul ca la încoronarea padișahilor să se citească, în cinstea lor, niște khotbe(predică ținută în moschee în ziua de vineri când se pomenește și numele suveranului). În jurul padișahului se adunară așadar, dregătorii, cu gândul să-l învețe ce are de făcut și cum să ia cuvântul. Dr înțeleseră îndată că știe toate obiceiurile pe de rost, de parcă domnea de șaptezeci de ani. Și tare se mirară cu toții.

Ir, trecând câteva zile de la încoronare, padișahul își aminti într-o noapte de nevastă și de feciori. Dacă ar fi trăit, socoti el , Saad ar fi avut șaptesprezece ani, iar Said șaisprezece. Dimineața își chemă vizirul și-i zise:

- Vizire, ai să faci două treburi: mai întâi, poruncește străjii de la porțile orașului să mi-l trimită la palat pe fiecare străin care vine în oraș, ca să stea la noi în ospeție și să-și petreacă prima noapte în aripa din față a palatului. Adună apoi toți tinerii de șaisprezece-șaptesprezece ani și poruncește-le să facă de strajă, pe rând, noapte de noapte, în aripa unde-i găzduim pe străini. Străjerii să fie mereu câte doi, unul de șaisprezece, iar celălalt de șaptesprezece ani.

Vizirul se plecă până la pământ și răspunse:

- Facă-se voia Luminăției Tale! 

Porunca fu împlinită întocmai și, de atunci, straja-i spunea fiecărui stăin care intra în oraș:

- Din voia măriei sale, ești oaspetele nostru și veți înnopta în aripa din fața palatului.

Noapte de noapte, doi tineri, unul de șaptesprezece și celălalt de șaisprezece ani, făceau de strajă. Iar padișahul se uita de fiece dată la noii sosiți și la tinerii străjeri.

Într-un rând , se deșteptă în miez de noapte auzind larmă de glasuri. Își chemă sluga cea mai credincioasă și o întrebă de unde vine gălăgia.

-De afară, răspunse sluga.

-Du-te și vezi despre ce-i vorba.

Sluga plecă și, când se întroarse după câteva clipe, zise:

-Ghorbon( formulă exprimând devotamentul și respectul față de bătrâni sau superiori pe scara socială), un bărbat și o femeie au fost găzduiți în noaptea asta în partea din față a palatului. Bărbatul s-a trezit la miezul nopții auzind șoapte și a văzut oamenii de strajă, care păzesc intrarea, stau cu capetele în poala nevestei lui. Atunci s-a supărat și a făcut gălăgie.

Padișahul se supără și el foarte tare și porunci:

- Du-te și taie capetele celor din strajă!

Când sluga se apropie să taie capetele celor doi tineri, femeia îl rugă s-o asculte , mai întâi.

- Omule, zise ea, oare nu ne-ați găzduit decât pentru a ucide niște copii sub ochii mamei lor? Atunci începe cu mine și treci mai apoi la copii.

Sluga se întoarse la padișah să-i spună ce și cum, iar padișahul porunci:

- Du-te și adu-mi oaspeții!

Iar, dacă-i aduse în fața lui, îi întrebă:

- Ce s-a întâmplat?

- Ascultând de porunca padișahului am fost găzduiți în palat. Dar m-am trezit la miezul nopții și i-am văzut pe oamenii din strajă stând cu capul în poala neveste-mi. Atunci am început să strig. Când sluga a venit cu porunca padișahului de a le tăia capetele, nevastă-mea a mințit ca să-i scape, zicând c-ar fi feciorii ei Saad și Said.

Dacă auzi numele de Saad și Said, padișahul tresări, se întoarse spre femeie și o întrebă:

- Femeie, auzi ce spune bărbatul tău?

-O, padișshule, răspunse ea, nu-i bărbatul meu. Am fost nevasta unui padișah, într-o țară îndepărtată. A venit într-un rând un derviș, care mi-a înșelat bărbatul și i-a luat tronul, de-am fost nevoiți să plecăm noaptea din oraș. Pe drum am ajuns la malul unui râu și am vrut să ne trecem copiii dincolo, dar unul a fost înhățat de un leu, iar pe celălalt l-a dus apa la vale. Eu și bărbatul meu ne-am depărtat după aceea și ne-am făcut adăpost în niște ruine. Omul ăsta a trecut pe acolo, m-a văzut și, zicând că nevasta lui stă să nască și are nevoie de ajutor m-a luat cu el. Am priceput, mai apoi, că mă înșelase. Încă și acum mă ține lângă el cu sila... Dar soarta ne-a adus ieri în orașul tău. Straja de la poartă ne-a spus că porunca padișahului e să ne petrecem cea dintâi noapte la palat, ca oaspeți. Când am intrat mi-am amintit de bărbatul meu, de bogăția noastră împărătească, iar când m-am culcat, somnul nu se lipea de mine. În vremea asta cei din strajă stăteau de vorbă lângă ușă și, fără să vreau, am auzit că unul îi spunea celuilalt: " Prietene, hai să stăm de vorbă ca să nu ne prindă somnul. Povestește-mi viața ta, eu ți-oi povesti-o pe a mea și așa nu vom fi în primejdie să adormim." -" Prea bine", s-a învoit celălalt, iar cel mai vârstnic a început a grăi: "Tatăl meu a fost padișah, a avut avere multă și semăna cu padișahul nostru. Într-un rând a venit un derviș, care l-a înșelat și i-a furat tronul. Tata, mama, eu și un alt frate, pe care-l chema Said, am plecat din oraș și am tot mers până ce am dat de un râu. Am văzut că nu-l putem trece, așa că tata m-a luat cu el, vrând să mă ducă pe malul celălalt, când un leu s-a ivit din pădure și l-a înșfăcat pe fratele meu. Tata a prins a tremura și mi-a dat drumul în apa vare m-a tâtât la vale cale de trei farsanghi. Acolo m-a scos la mal un pândar. M-a înfiat și am rămas la el până ce padișahul a poruncit ca toți tinerii de șaisprezece și șaptesprezece ani să facă de strajă la palat. Atunci am fost trimis aici." Cel ce asculta a strigat:" Vai,ești fratele meu! Eu sunt Said, cel înșfăcat de leu. Fiara m-a târât într-altă parte a pădurii, unde un vânător m-a văzut în colții leului, s-a înspăimântat, a ochit și a doborât fiara cu o săgeată, scăpându-mi viața. Apoi m-a luat cu el și m-a crescut până în ziua de azi, când Allah a făcut să ne întâlnim." O, padișahule, nu poți ști ce am simțit, auzindu-le cuvintele,povesti mai departe femeia. Ca ieșită din minți m-am năpustit pe ușă și am strigat: " Băieți , sunteți feciorii mei!" , apoi i-am adus înăuntru, i-am luat pe genunchi și le-am povestit câte pătimisem. " Saad și Said!", îi strigam până când omul ăsta s-a trezit și a început să facă gălăgie. Între timp a venit sluga ta și a spus că porunca padișahului glăsuiește să-i ucidă pe amândoi...

Dacă ajunse aici cu povestea, padișahul nu mai putu răbda și strigă:

- Femeie, ești nevasta mea și mama copiilor mei! O mie de binecuvântări că v-am găsit!

Cum să vă spun bucuria care-i cuprinsese pe padișah, pe naevasta lui și pe feciori? De toate câte văzuse și auzise, doar călărețul nu mai avea inimă în el. Tremura ca salcia.Padișahul porunci să fie aruncat într-un puț,pentru ca ochii lui lacomi să nu mai cate la bunul altuia.

Când auziră de cele petrecute, cei din oraș aprinseră făclii și împodobiră orașul timp de șapte zile și șapte nopți. Cel dintâi lucru la care se gândi padișahul fu să trimită după vânător și pândar. Apoi, drept mulțumire pentru faptele lor,îl înălță pe unul vizir al mâinii drepte, iar pe celălalt vizir al mâinii stângi.

Și uite că povestea s-a sfârșit. Nădăjduiesc că, precum s-a împlinit dorunța padișahului de a-și găsi nevasta și copiii, la fel se vor împlini și dorințele voaste!