SPAIMA ZMEILOR

 A fost odată ce-au fost; a fost un om şi-o femeie, bărbat şi muiere, oameni de treabă, el bun şi ea cuminte, încât li se dusese vestea că trăiesc bine şi toţi se bucurau când treceau pe la casa lor. Niciodată el nu zicea ba când ea zicea da, dar nici ea nu ieşea din voile lui, şi de aceea era linişte la casa lor şi toate le ieşeau bine şi cu spor.

Aveau însă şi oamenii aceştia o mare şi nesecată mâhnire-n sufletele lor: nu le făcuse Dumnezeu parte de copii, şi fără de copii viaţa, mai ales cea bună, n-are nici un rost. Să fi avut fie măcar numai unul, ca să aibă de cine să poarte grijă şi cu ce-şi bate capul, căci aşa numai ei amândoi îşi nădeau zilele în sec şi nu se alegeau cu nimic din ele.

        Dădeau dar slujbe pe la toate bisericile, miluiau toţi săracii şi toate văduvele şi se rugau în toate zilele lui Dumnezeu: "Dă-ne, Doamne, şi nouă un copil, unul singur, cât de mic, numai copil să fie!"

        Dumnezeu însă nu se opreşte la vorbele omului, ci-i vede şi gândurile ascunse.

        – Măi Petre, îi zise dar într-una din zile lui Sf. Petre. Oamenii aceştia sunt adevărată pacoste pe capul meu. Mi s-a înăcrit cu ei!

        – De ce, sfinte Doamne? întrebă portarul raiului.

        – Nu vezi, răspunse Tatăl Ceresc, că sunt nesăţioşi?! Tot le-am dat, şi nu se mai mulţumesc. Sănătate au, rânduială, pace şi bună înţelegere la casa lor au, cu toată lumea se nărăvesc, iar acum le mai trebuie şi copii.

        – Dă-le, Doamne, ca să scapi de ei, grăi Sf. Petre, care pune totdeauna câte o vorbă bună pentru muritorii ce vin cu vreo rugăciune la tronul ceresc, căci, de! tot muritor a fost şi el odată şi ştia ce sunt nevoile omeneşti.

        – Păcat că stai de-atât timp la poarta raiului! întâmpină Dumnezeu. Tocmai dacă le dau nu mai scap, căci gândul lor cu unul se începe, iar după el urmează ceilalţi. Când are apoi omul copii, puţine mai cere pentru sine, dar nu mai sfârşeşte cerând câte de toate pentru ei.

        – Miluieşte-i, Doamne, stărui iar Petrea, că din plin dai, şi orişicât vei fi dând, nu ţi se istovesc comorile.

        Aşa vorbă i-a plăcut lui Dumnezeu. S-a revărsat dar îndurarea Domnului asupra celor doi oameni şi a-nceput muierea să aibă copii, – curat ca-n poveste, – pasul şi copilul, încât li s-a umplut deodată casa de copii.

        Şi toţi erau mărunţi, care de care mai mic decât cellalt, mai sfredeluş, mai guraliv, mai drăcos şi – asta să nu uităm – mai mâncăcios şi mai hapsân.

        – Aoleo! zise femeia, care se bălăbănea cu ei. Ăştia-mi scot sufletul şi-mi mănâncă şi urechile. Cine m-a pus să mă tot milogesc?! Se vede că Dumnezeu m-a înţeles anapoda şi mi-a dat pentru fiecare milogeală câte unul.

        Omul însă stătea şi nu se mai sătura să se uite la ei, c-aşa-i plăceau lui, neastâmpăraţi, hârjoneţi şi mâncăcioşi – adevăraţi prichindei.

        – Sari, omule, îi zise-n cele din urmă femeia. Nu sta gură căscată! Nu vezi că azi-mâine n-o să-ţi mai rămâie nici cenuşă-n vatră?!

        – Lasă, că dă Dumnezeu! răspunse el. Că doară nu ai tăi sunt, ci ai lui, că făptură omenească sunt, şi dacă-ţi dă dregătoria de părinte, te şi ajută s-o porţi.

        – Ţi-o fi dând, dacă mişti şi tu! răspunse ea, şi de aici înainte nu mai era pace-n casa lor. El una, ea alta, el da, ea ba, mereu se ciondăneau ca nişte deşucheaţi, până ce el, nemaiputând să rabde gura nevestei, şi-a luat lumea-n cap şi-a plecat să strângă cumva, de undeva, ceva pentru spuza lui de copii.

        A tot umblat el aşa din om în om fără de nici o cărare, dar degeaba vorbea despre copiii lui.

        "Mare lucru! zicea unul. Parcă copii nu mai au şi alţii?!" "De ce ţi i-ai făcut, dacă nu eşti volnic să-i ţii?" zicea altul.

        Degeaba spunea că nu el i-a făcut, ci Dumnezeu i-a rânduit, că oamenii aşa ceva nu vor să înţeleagă.

        "În lumea asta n-o să fac eu nici o treabă", zise dar, şi trecu pe cellalt tărâm.

        Aici a intrat într-un codru des şi tot s-a dus – aşa ducându-se – până ce a dat de o casă cu multe marafeturi.

        Aici era cuibul zmeilor. N-a găsit acasă decât pe Mama Zmeilor. Cine n-o ştie cum e? Ruşine-ar fi să zici că n-ai umblat prin lumea aceea şi n-o cunoşti.

        – Bună ziua, mamă, îi zise el. Ea dete ursuză din cap.

        – Dar tu cine eşti şi ce cauţi p-aici? îl întrebă zgripţuroaica.

        – Eu? răspunse el ca un om cu socoteală. Eu sunt tata lor şi caut vreo slujbă.

        – Tata lor?! îşi zise Mama Zmeilor. Ştia, biata de ea, că e-n lume Mama Pădurii, e Mama Ielelor, sunt fel de fel de mame, dar tată nu mai pomenise, şi se simţi rău smerită când se văzu, aşa deodată, în faţa tatălui lor – cine or fi ei, aceia.

        Mai de voie bună, mai de frică, îl luă dar pe om slugă pe un an, anul, cum se ştie, de trei zile, iar simbria – ziua şi găleata cu galbeni, dac-o fi să-şi poată împlini anul.

        Om să fii, însă, ca să împlineşti un an în slujba zmeilor.

        – Uite, îi zise zmeoaica cea bătrână celui mai de dai-Doamne dintre feciorii ei, să vă strângeţi toate puterile, că ne-a venit tata lor, şi mare urgie o să ne-ajungă dacă n-o scoatem la capăt cu unu ca el.

        – Las’ pe mine, mamă, răspunse zmeul, că-i vin eu de hac. Nu degeaba m-ai făcut zmeu!

        Iară el? Ce nu face omul de dragul copiilor săi?! Ziua întâi zmeoaica l-a trimis să aducă apă într-un burduf de bivol, dar bivol, colea, cum sunt cei din lumea zmeilor.

        El, biet, abia putea să ducă burduful gol în spinare: de unde ar fi fost în stare să-l aducă plin?!

        "De! îşi zise. Văd eu că nici în lumea asta nu poţi s-o duci cu adevărul. Ia s-o mai pornim şi spre minciună."

        Sosit la puţul care era departe-n vale, el îşi scoase costorul de la brâu şi începu să râcâie cu el împrejurul puţului, şi-a râcâit mereu şia-ndelete până ce i s-a făcut zgripţuroaicei lehamite de atâta aşteptare şi a trimis pe cel mai cu forfoi dintre feciorii ei ca să vadă ce face sluga de nu mai vine cu apa.

        – Dar tu, măi, ce faci aici? întrebă zmeul.

        – Uite, răspunse omul râcâind înainte. Ce să mai pierd vremea scoţând apă din puţ, ca s-o bag în burduf şi apoi iar s-o scot după ce voi fi sosit cu ea acasă? Am să iau puţul aşa cum e în spinare şi-l duc în deal.

        – Ba să nu te pună păcatele să faci aşa, răspunse zmeul speriat, că puţul ăsta e făcut de bunicul bunicului, şi-aici e rostul lui să fie.

        – Ferit-a Sfântul! grăi omul. Am să-l iau şi să-l duc şi să-l urc în podul casei. Când ai nevoie de apă, îi tragi o gaură la fund, şi curge de te saturi.

        – Vai de mine! strigă zmeul, dar ne-neacă pe toţi!

        – Nu, stărui omul, aşa se face la noi! Cu fleculeţe de aceste cum e burduful vostru noi nu ne-ncurcăm.

        Ba că da, că nu, în cele din urmă s-au învoit ca zmeul să mai dea o găleată de galbeni pe deasupra şi să aibă voia de a scăpa puţul ducând el burduful plin în spinare.

        – Auzi, mamă, îi zise apoi zgripţuroaicei, seara, după ce omul adormise, era să ne ia puţul şi să-l aducă-n podul casei!

        Pe zfripţuroaică o trecură fiorii. Ziua a doua l-au trimis la pădure ca să aducă lemne, aşa, copaci întregi, smulşi din rădăcină şi duşi în spinare cu craci cu tot – cum se face-n lumea zmeilor.

        Ieşit în pădure, omul începu să se scarpine-n creştetul capului. Neam din neamul lui nu mai scosese copaci din rădăcină. El începu s-adune curpăn de prin pădure şi să lege cu el copacii unul de altul.

        – Dar tu ce ai de gând să faci? întrebă zmeul, care după cele petrecute în ziua trecută numai la bine nu se mai aştepta!

        – Să vezi, îi răspunse omul, m-am gândit să nu-mi mai pierd timpul smulgând copacii unul câte unul, că nu sunt buruieni ori d-alde cânepă: îi leg unii de alţii şi iau pădurea întreagă şi-o duc acasă.

        Zmeul se sperie acum şi mai rău, şi iar unul una, altul alta, până ce se învoiră ca să mai dea zmeul o găleată de galbeni, iar în schimb să poată duce el copacii în spinare şi pădurea să rămâie la locul ei, cum o lăsaseră tatul şi bunicul lui.

        Seara o trecură pe zgripţuroaică şi mai reci fiori. A sosit, în sfârşit, şi ziua a treia, care e totdeauna cea mai grea, şi-acum omul nostru încă prin crepetul zorilor a-nceput să se scarpine în creştetul capului şi să mai suspine din când în când.

        – Acum, grăi cel mai ţanţoş dintre zmei, să ne măsurăm puterile în buzdugane.

        – Să le măsurăm, răspunse omul cu o îndrăzneală de-ai fi crezut că viaţa lui toată şi-a petrecut-o aruncând buzdugane.

        Erau afară pe prispă douăsprezece buzdugane, care de care mai mare şi mai greu.

        El le luă pe rând, de la cel mai mic, pe care numai gâfâind putea să-l ridice, până la cel mai mare.

        – Jucărele de copii, zise el. Mai mare n-aveţi?

        – Nu! răspunse zmeul pus rău de tot pe gânduri. Ăsta a rămas de la un strămoş al meu, şi numai puţini dintre noi pot să arunce cu el.

        – Ei, dacă n-aveţi altul, haid’ şi cu ăsta! grăi omul. Ia-l şi să ieşim în câmp.

        După ce ieşiră la câmp, zmeul aruncă buzduganul de se duse până-n al treilea cer şi aşteptară peste jumătate de ceas până ce căzu şi intră în pământ de-un stat de om.

        – Carevasăzică, atâta e treaba pe care eşti în stare s-o faci? îi zise omul. Adă buzduganul! adăugă apoi scuipând în palme şi suflecându-se.

        El n-aruncă însă buzduganul, ba nici nu-l ridică măcar de la pământ, ci rămase cu picioarele înţepenite-n pământ şi cu ochii ţintă la cer.

        – Ce stai? îl întrebă zmeul. Aruncă!

        – Stai, bre, să-mi treacă luna din cale, îi răspunse omul. Vrei s-o pat cu buzduganul strămoşului tău cum am păţit cu barda bunicului, pe care am aruncat-o în lună ş-acolo a şi rămas? Uită-te bine, c-o vezi, dar n-o să mai pui mâna pe ea!

        Zmeul se uită în lună şi, văzând în adevăr ceva ce seamănă a bardă, începu să tremure ca frunza de plop.

        – Nu cumva să-mi prăpădeşti buzduganul, că atâta moştenire mai avem şi noi din vremile cele bune, grăi dânsul.

        – Să n-ai teamă, îl molcomi omul, că bag de seamă. De ce adică zic eu că nu-l arunc până ce nu-mi trece luna din cale?! De! s-ar putea, ce-i drept, să cadă-n lună când se întoarce. De asta nu răspund!

        – Ştii ce? Haid’ să ne-nţelegem, se milogi zmeul. Nu mai arunca şi-ţi mai dau o găleată de galbeni.

        – Ce păcate?! se răsti omul. Puţul nu m-ai lăsat să-l duc; pădurea a rămas la locul ei; vrei acuma ca nici buzduganul să nu-l mai arunc pe plac?! Nu se poate! Haid’! dă-te la o parte! adăugă, şi se plecă spre buzdugan, ca să-l ridice.

        – Îţi dau două găleţi! strigă zmeul, şi sări la el ca să-l oprească.

        – Ei! de mila mă-tii, care e femeie de treabă, o să te iert! îi zise omul şi nu mai stărui.

        Putea el să se mulţumească şi cu şapte găleţi de galbeni, care tot erau ceva pentru un pârlit ca dânsul.

        Zmeoaica cea bătrână, aflând că el şi-a aruncat barda-n lună şi era să arunce şi buzduganul, s-a ascuns în fundul pivniţei şi-a stat acolo bocindu-se ca vai de ea. Acum vedea dânsa ce stârpituri a născut şi ce pocitanii a crescut la sânul ei.

        Iar leaota de zmei s-a adunat şi s-a sfătuit, ca să vadă ce-i de făcut ca să scape pe mama lor de spaima în care a băgat-o tata lor.

        Mai erau apoi şi cele şapte găleţi de galbeni, pe care erau legaţi să le dea, şi zmeii nu sunt doar oameni, ca să nu se ţină de vorbă şi să lingă unde au scuipat, ci trebuiau să le dea.

        Orişicât bănet vor fi având însă zmeii în vistieria lor, şapte găleţi de galbeni nu sunt nici pentru ei numai iac-aşa, o pişcătură, ca să zici că nu-ţi pasă.

        După multă cioroboreală s-au înţeles dar între dânşii ca peste noapte, când doarme, să meargă unul dintre dânşii şi să-i toace cu buzduganul în cap ca nici "hâc!" să nu mai zică.

        Omul însă, trecut acum prin multe, a tras cu urechea, şi cuminte, cum se făcuse, a luat troaca de la porci şi-a pus-o în locul lui în pat, iară el s-a pitit frumuşel sub pat şi-a-nceput să sforăie din greu.

        Când zmeii au auzit sforăitura, s-a dus cel mai cu nădejde dintre dânşii şi-a dat o dată cu buzduganul, iar omul a gemut, a mai dat zmeul o dată, şi omul a suspinat din greu. Iar când zmeul a dat de a treia oară, omul a tăcut chitic, ca morţii.

        Mare le-a fost dar spaima dimineaţa viitoare, când l-au văzut întreg şi sănătos.

        – Dar tu? îi ziseră ei. Cum ai dormit astă-noapte?

        – Bine, răspunse el. Aşa-ntr-o vreme mi-e parc-am visat că m-a pişcat un purice-n frunte!

        – Auzi, mamă! strigară zmeii. L-a lovit cu buzduganul strămoşului, şi el zice că-i ca şi când ar fi visat numai că l-a pişcat un purice.

        Să nu dai şapte găleţi ca să scapi? Ba să dai şi mai mult. El a-nceput însă să facă nazuri, mai că se simte bine aici, mai că-i este ruşine să se-ntoarcă acasă cu numai şapte găleţi, şi-o să râdă şi copiii de el, mai că vrea să mai slujească un an şi încă unul, ca să se facă trei.

        – Plătiţi-l pe neslujite! strigă zmeoaica cea bătrână, ca să se descotorosească de el.

        – De, zise el, o să vă fac dar pe plac, însă mie nu prea-mi şade bine să umblu cu sacii în spinare. O să plec dacă mi-i aduceţi voi.

        I-au mai făcut-o zmeii şi asta.

        Mergea dar omul nostru cu paşi mărunţei înainte, cu căciula pe-o ureche şi jucându-şi beţigaşul între degete, iar zmeii duceau sacii de galbeni gâfâind în urma lui.

        Toate ca toate însă, dar treaba s-a-ngroşat când au ajuns acasă. Copiii aceia, aşa cum i-a lăsat Dumnezeu, văzându-se fără de tată, numai cu biata lor de mamă, îşi făceau de cap: unul se târa pe jos, altul se dădea peste cap, iar altul se cobora-n puţ ca să caute cuiburi de vrabie, se urca-n copaci ori pe vârful casei, ca să adune miere de prin trestii. Diavolii de ei se hârjoneau prin garduri cu câinii vecinilor, trăgeau pisicile de coadă, ca să le miorlăie, furau ouăle de prin cuibarele găinilor, sfâşiau cămăşi şi cearşafuri, ca să-şi facă coadă de zmeu, câte şi câte nu mai făceau, încât băgaseră spaima-n sat, – să le vie bieţilor de oameni să-şi ia lumea-n cap, şi nu alta!

        Iară Dumnezeu şedea-n scaunul lui şi râdea de-i tremura barba, că-i plac şi lui răutăţile nevinovate.

        – Ei, ce zici acum, Petre? îi zise portarului său. Îţi place? Vezi în ce-ncurcătură m-ai băgat cu stăruinţele tale?!

        – O să te descurci, Doamne, răspunse Sf. Petre, că eşti mare şi înţelept.

        Nu ştia sfântul că vine tata copiilor cu ce vine, căci numai Dumnezeu el singur le ştie toate.

        Când a simţit spuza de copii că se apropie tata lor, au dat iuruş prin sat, au adunat toate cuţitele şi toate furculiţele şi, luându-şi fiecare câte un cuţit şi câte o furculiţă, le-au ieşit în cale şi, frecând cuţitul şi furculiţa, au început să strige:

        – Aş mânca carne de zmeu! aş mânca carne de zmeu! Zmeii, când au văzut aşa ceva, au aruncat sacii şi-au tulit-o la fugă, de nici cu ogarii nu i-ai fi putut prinde.

        De aceea nu mai sunt azi zmei pe lume, ba li s-a pierdut şi urma, încât numai prin poveşti mai dăm de ei.

                                                             

                                                                                Petre Ispirescu

VULPEA FIROSCOASA

Intr-o vie paragina isi facuse culcusul o vulpe. Acolo fatase si crescuse mai multe rinduri de pui. Stapinul viei era un pierde-vara, care astepta sa-i dea cineva mura in gura. in toate verile croia la planuri cum sa-si lucreze via, dara nu punea mina sa faca nimic. Via din ce in ce se paraginea.

Cei din urma pui ai vulpei se facuse catelandri. incepusera si ei a sari din cuib. Intr-una din zile, unul din puii de vulpe zise mamei lor:

- Mama, nu e bine de noi.

- Dara de ce, ma? intreba muma-sa.

- Am auzit azi pe stapinul viei, raspunse catelandrul de vulpe, zicind: "Ma, da' ce mare a crescut balariile astea. Saptamina viitoare am sa pui s-o sape."

- Taceti din gura si catati-va de treaba, le zise vulpea batrina, cunosc eu cine este stapinul viei.

Vara trecu si nici o postata de pamint nu fu ridicata din vie.

In vara urmatoare catelandrii isi facusera si ei fiecare cite un culcus.

Iesind la vinatoare, fiecare incotro putea, auzira iarasi pe stapinul viei, care venea din cind in cind sa-si vaza via, ca are de gind sa si-o sape.

-Mama, zise unul, dupa ce se adunara cu totii impregiurul batrinei vulpi, am auzit azi pe stapinul viei ca are sa puie sa smulga cu minele burianul din vie si sa-i dea o sapatura teapana, caci prea s-a intelenit pamintul.

- Ia catati-va de treaba, va spui eu, si n-ascultati la fleoanca lui, zise batrina.

Trecu si vara asta si nici un buruian nu se clinti din loc.

in cealalta vara ce sosi, catelandrii de vulpe se facuse vulpi cumsecade si fiecare din ei avea catelandri.

intr-una din zile se adunasera toti vulpoii si vulpile cu catelandrii lor la vulpea batrina si-i spusera:

- Mama, am auzit azi pe stapinul viei ca de s-ar usca mai bine burianul, caci are de gind sa dea pirjol viei la toamna, caci si asa nu-i aduce nici un folos, si apoi vrea sa limpezeasca locul.

- Ei, dragii mei, acum sa va luati ale trei fuioare si sa va risipiti ca puii de potirniche care incotro va vedea cu ochii; caci nebunul este in stare sa faca o asa becisnicie.

                                                                                      PETRE ISPIRESCU

NEGHINITA

A fost odata o baba, batrana, batrana. Abia zarea de batrana ce era. Și mainile îi umblau la ciorap, iar în gandul ei se ruga la Dumnezeu s-o daruiasca cu un copil, ca n-avea decat pe unchiașul ei. Și unchiașul, ba la padure, ba la arie, ba la targ, iar baba sta singura cuc, ca toata ziulica i-ar fi țiuit tacerea în fundul urechilor daca n-ar fi stranutat și n-ar fi tușit cateodata. Ba uneori, ca sa-și mai ție de urat, tot ea vorbea și tot ea raspundea. Și radea ea de ea, ca și cum ar fi ras ea de altcineva, înșirand ochiurile pe carlige.

– Ei, ei, ce n-ar plati un flacau la batranețile noastre!

– Cat, de? cat?

– Îhi, îhi, mult de tot!

– Adica ce, nu te-ai mulțumi și c-o fata mare?

– Ba, ce sa zic, bine ar fi ș-o fata…

– Da, dar la fata vrea zestre.

– S-ar gasi, ca eu și unchiașul avem ce ne trebuie și nu ne trebuie mult, trei coți de panza alba și cate un coșciug; iar boii moșului, iar plugul moșului, iar casa moșului și a babei, toate ar fi ale fetei.

– Bine, matușa, bine, da de unde și fata? Tu nu știi ca copacii uscați nu mai dau de la radacina?

Și batrana începu sa rada și sa ofteze: „hi, hi, hi, ooof, of!”

– Ei, toate se întorc, și apele se întorc de la Dumnezeu, numai tinerețile ba. Ce nu e la timp nu mai e niciodata. M-aș mulțumi eu și pe un prichindel de baiat.

– Ba te-ai mulțumi și pe-o codana. Tu sa-nșiri, și ea sa deșire, tu sa cerni, și ea sa risipeasca, tu sa pui de mamaliga, și ea sa rastoarne caldarea pe foc.

– Daca e pe-așa, m-aș mulțumi și pe-un copil cat ghemul, numai s-aud în casa „mama”, ca mult e pustiu cand ușa se închide peste doi batrani.

– Da daca ar fi mai mic?

– Fie și mai mic. Și batrana începu sa rada.

– Ce neroada!

– Ba neroada, nu gluma!

– Dar daca ar fi cat un bob de mazare? Și tocmai cand da batrana capul peste cap de ras, odata tresari ca, de dupa ușa, se-auzi un glas ascuțit și înțepat:

– Dar daca ar fi cat o neghinița? Batrana se uita, se uita și începu sa se închine.

– Bine, bine, zise același glas, vad eu ca nu-ți trebuie copii… Baba își lua inima în dinți și zise:

– Ba-mi trebuie… da unde ești… cine ești?

– Cine sunt? Neghinița, gandul lumii. De mic ce sunt, patrund în urechile oamenilor și-i ascult cum gandesc. Adineauri eram în urechea ta a dreapta, apoi am trecut în a stanga, ș-am ras de m-am prapadit cand am vazut ce-ți trec prin minte…

– Ei, aș! Ce mi-a trecut? Nimic!

– Nu e adevarat, raspunse Neghinița razand, omul spune mai puțin decat gandește. Daca nu-ți șopteam eu ca copacul uscat nu mai da de la radacina, cine știe ce-ai mai fi spus…

Baba se facu ca para focului.

– Zau așa… nu te rușina, mama, nu zau… Așa e omul. Cand e mic face nebunii fiindca e mic; cand e la tinerețe face nebunii fiindca e tanar, iar la batranețe se gandește la nebunii fiindca nu le poate face…

Batrana pierdu sfiala și rabdarea și se rasti cat putu:

– Neghinița, ci taca-ți gura și vin sa te vad! Și pe loc se-auzi un țașt ca de lacusta și un bazait ca de albina. Batrana simți pe mana o picatura calda.

– Iacata-ma și pe mine!… Biata femeie facu niște ochi mari cat toate zilele și se mira toata de ce vazu pe mana, ca cerul de i s-ar fi deschis nu s-ar fi minunat mai mult.

Neghinița era frumos ca o piatra scumpa; și era mic cat o neghina; și avea niște ochișori ca doua scantei albastre, și niște maini și piciorușe ca niște firișoare de paiajen.

Batrana dadu sa-l sarute. Neghinița, țaști pe nas, țaști iar pe mana!

– Încet, mama, încet, ca ma strivești, zise Neghinița.

– Sa te sarut, ca-mi umpluși casa cu dragoste cand îmi ziseși mama.

– Încet, sa nu ma sorbi. Îl saruta.

– Cum mananci tu, Neghinița al maicai?

– Eu? Eu ma satur din fum. Pana acum am mancat la mese împaratești fara sa știe nimeni. Și ce-am mai ras cand ceilalți tremurau înaintea împaraților, iar eu ma plimbam prin urechile lor și le aflam gandul.

– Bine o fi de ei, Neghinița mama…

– Aș, binele focului! Saracii mor de foame, iar ei mor de mancare. De saraci e rau ca n-au cui sa porunceasca, și de ei e rau ca trebuie sa porunceasca la mulți. Pe ceilalți oameni cand îi minți te iau de guler și te judeca judecata dreapta; pe ei îi minți și dau din cap; ba și mai și: ei știu ca-i minți, și tac, și înghit, și n-au ce face, ca sa nu se strice trebile împarației.

– Da bine, Neghinița, ție-ți trebuie un an ca sa umbli cat altul umbla într-o zi.

– Da? Ei, nu e așa deloc. Eu ma las pe-o adiere și plutesc ca pe apa, și ma mladii pe apa vantului ca pe valurile marii. Ba uneori întrec randunelele ca o sageata de argint.

– Ce bucurie pe unchiașul meu, zise batrana, cand o afla ca are și el un copil. Deseara o sa se îmbete de bucurie.

– Ba e vorba, raspunse Neghinița, eu vreau sa vad pe tata acuși-acușic!

Și batrana, cand auzi cuvantul tata, se bucura de bucuria moșului și îi zise:

– Aria moșului este cat vezi cu ochiul de departe, pusa pe-un deal mare și întins. Unde-i vedea șase cai murgi treierand grau, acolo sa te oprești, ca dai peste unchiașul babei.

– Iata, plec. Cum îi deschise ușa, Neghinița se arunca, cu mainile întinse și cu piciorușele deschise, într-o unda de adiere. Și se facu nevazut, ca un strop de lumina.

Pe drum întalni o cireada de vaci. De minunici ce era, se dete afund într-o urma de vaca și începu sa strige:

– Mai vacari, mai, veniți de ma scoateți din inima pamantului, ca va fac pe voia gandului!

Vacarii se luara dupa glas, pana detera peste Neghinița. Unul, mai rau și mai prost dintre ei, vru sa-l striveasca și-și repezi calcaiul din baierile inimii. Neghinița țaști, și sari alaturea, iar vacarul, lovind cu sete pamantul, își scrinti piciorul și începu sa se vaiete. Ceilalți începura cu maciuca și, cum izbeau, ramaneau cu jumatatea în mana, iar ailalta se ducea zbarnaind.

– Sa nu va paziți vacile, cum va paziți mințile. Cruce lata, minte întunecata, urechi de vacar, urechi de magar! le zise Neghinița, și se dadu vantului.

Ajunse la unchiaș. I se sui pe nas, ca sa-l vada mai bine. Unchiașul se bucura, dar nu ca baba, iar Neghinița se întrista. Dar ca sa se-arate grozav, zise unchiașului:

– Nu cata ca-s mititel. Calul nu e mai mare ca copilul? și-l încaleca copilul. Bivolul nu e mai mare ca omul? și-l înjuga omul. Munții nu-s mai mari ca oile? și-i pasc turmele. Pamantul nu e mai mare ca fierul plugului? și-l despica fierul plugului. Codrul nu e mai mare ca un topor? și-l culca toporul la pamant. Tu nu ești mai mare ca mine? și te-au ostenit murgii în arie. Ia sa vezi cum îi dau eu la arie, fara bici, fara nimic.

Unchiașul, minunat, îl duse la arie. Cum ajunse, Neghinița sari pe-un cal și începu sa strige: „Hi, hai, hi, hai!” Ciupește pe unul, ciupește pe altul, caii începura sa fuga, dar ce fuga, parc-ar fi avut douazeci de bice pe șalele lor. Și cum se crucea moșul, iata și un negustor care trecea la scaunul împarației.

– Moșule, îi zise negustorul, cine mana caii așa de grozav, ca eu aud „hi-hai, hi-hai” și nu vad pe nimeni!”

– Ei, tata, raspunse batranul, m-a daruit Dumnezeu cu un copil ca o neghina, da cu mintea cat zece ca mine și ca d-ta.

Neghinița opri caii și sari în palma unchiașului. Cum îl vazu negustorul, se gandi sa duca împaratului așa minune.

– Moșule, zise negustorul, îți dau o punga de bani pe el. Neghinița, sfar, în urechea moșului și îi șopti ce sa vorbeasca. Și moșul zise, crezand ca de la el zice:

– Tu, care vinzi și cumperi, ai cumparat vreun suflet pe-o punga de bani?

– Îți dau… doua. Și iar moșul, dupa Neghinița:

– Doua pungi… pentru un suflet?

– Îți dau… zece. Moșul îngalbeni și zise, iar dupa șoapta lui Neghinița:

– Sufletele se daruiesc Domnului și se vand Necuratului.

– Îți dau… douazeci! Și moșul, calcand în gura lacomiei, tacu, cu toate șoaptele bietului Neghinița.

Neghinița vazu lacomia, da tot el șopti moșului:: „Fie!” Și moșul zise:

– Fie! Batu palma în palma cu negustorul. Tocmeala se facuse. Negustorul plati și lua pe Neghinița, vandut de bunavoie. Negustorul pleca. Neghinița striga moșului:

– Moșule, moșule, ai fost sa n-ai copii, iar biata baba, da!

Împaratul era la mare și la greu sfat cu toți carturarii, ca bantuia seceta și molima. Și daca negustorul îi spuse ca are un copil ca o neghinița, împaratul ramase înmarmurit, învațații împarației cascara ochii mari și se trasera de barbile lungi.

– Nu se poate, maria-ta, așa ceva nu scrie la carte.

– Ba se poate, zise Neghinița, sarind pe masa sfatului, ca multe se pot și nu stau în carți; și mult mai multe sunt altfel de cum sunt ticluite din condei. Și dupa ce se minunara cat se minunara, începu sfatul. Neghinița se sui pe mana împaratului, pe umar, apoi în creștetul capului, și de-acolo zise razand:

– Învața, maria-ta, ca cei mai mici sunt cei mai mari. Împaratul, cam de voie, cam de nevoie, raspunse:

– Așa e, Neghinița, așa e. Iar carturarii își detera ghies pe sub masa și plecara ochii în jos. Împaratul porunci sa-i toarne lui Neghinița o casa cu zece caturi, cat o nuca de mare, toata din aur-lamur și împodobita cu pietre scumpe.

Neghinița ramase la sfat și se pierdu din ochii tuturora, numai ca sa se ție de nazdravanii. Și, încet-încet, pași-pași, pana intra în urechea învațatului care cauta în stele cu ocheanele. Acolo asculta ce asculta, și înțelese ca acest vestit carturar, în loc sa se gandeasca la sfat, se gandea ca împaratul are nasul cam mare. Se duse binișor și intra în urechea carturarului care zicea ca știe maruntaiele omului și leacurile bolilor. Ăsta se gandea nu la sfat, ci ca-i placea inelul împaratului. Așa afla, pe rand, ca unul se gandea la o cucoana frumoasa, ca altul se gandea cam ce lingușeala sa carpeasca împaratului, altul ca ce n-ar da el pentru o sticla de vin, altul ca bine e sa fii împarat, altul ca împaratul e om ca toți oamenii, numai unul, cu fruntea cat toate zilele, asculta cuvintele și întrebarile împaratului.

Neghinița, cum afla gandul tuturora, zbughi în urechea împaratului și îi șopti tot, din fir pana în ața. Împaratul, crezand ca singur, el de la el, a citit în mintea lor, se manie foc și le zise:

– Ei, tu, care cați în stele, ți-ai facut ochii ochean și-mi vezi nasul cat un buștean. Astfel ți-e gandul la sfatul domnesc?

Carturarul se cutremura și dadu în genunchi, cerand iertare.

– Tu, se rasti împaratul catre doctor, daca ai avea inelul meu, ai omorî mai puțini oameni?

Doctorul se cutremura și dadu și el în genunchi.

– Tu, zise împaratul necajit alorlalți, te gandești la secaturi și nu vezi ca ești cu un picior în groapa; tu îți pregatești limba ca sa ma minți; tu crezi ca într-o sticla cu vin este mai mult duh decat în capul meu; tu nu știi ca un învațat pe scaunul domniei ar face mai multe boroboațe ca un neghiob; tu te pricepi ca împaratul e om ca toți oamenii, da nu te gandești ca învațații sunt ca neoamenii; iar tu abia te ții sa nu caști o gura cat sa înghiți împarația toata; numai ție ți-e mintea la sfatul domnesc.

Cu toții cazura în genunchi.

– Acum ce sa le fac, zise împaratul manios, sa le tai capul? Carturarii murira și înviara, iar Neghinița, care se suise în creștetul împaratului:

– Ferit-a Dumnezeu, maria-ta, fara învațați cine sa minta lumea?

– Sa nu fie decat adevarul pe lume!

– Ferit-a Dumnezeu! Ce-ai face chiar maria-ta fara minciuna? Apoi maria-ta ți-ai facut socoteala vieții? Mai multe ceasuri ai mancat, ai dormit, ai vanat, ți-ai socotit cazanele cu bani, ai petrecut, ba cu luminația-sa împarateasa, ba și fara ea, decat te-ai necajit cu trebile și cu nevoile împarației. Cum ai sta maria-ta pe scaunul lumii cand lumea ar afla adevarul?

Împaratul zambi, cu ciuda, nu e vorba, dar zambi ca sa dreaga treaba și îi ierta pe toți. Vazand însa ca cel din urma carturar, care se gandise la sfat, tremura mereu, îi zise:

– Ei, dar tu, cel mai cuminte, de ce tremuri?

– Maria-ta, zise bietul batran, mai bine sa spun și eu decat sa afli maria-ta. Iata, socotesc ca nu știu nimic și tot ma gandesc ca mi-e leafa prea mica.

Împaratul rase cu pofta și-i fagadui o leafa mai mare, apoi sparse sfatul carturarilor și pleca cu Neghinița în creștetul capului, nedumirit de cum ghicise gandurile tuturora.

Împarateasa și cuconii ei, vazand pe Neghinița, se minunara, dar, cand aflara ca împaratul, la vreme de batranețe, ghicește gandurile oamenilor, se crucira și tot nu le venea sa creada.

– Împarate, zise împarateasa, zau așa, ghicește-mi și mie un gand.

– Sa vedem, raspunse împaratul. Împarateasa se gandi și începu sa rada… Neghinița o zbughise în urechea împaratesei și-i aflase gandul: „Ca ce bine-ar fi sa mai fie o data împaratul tanar!” Și într-o clipa intra în urechea dreapta a împaratului, și șopa-șopa-șopa. Împaratul – pace! Împarateasa radea și zicea:

– Vezi ca nu ghicești? vezi? Pasamite, împaratul era cam tare de urechea dreapta. Neghinița înțelese, și țaști în urechea stanga, și iar șopa-șopa.

Împaratul se lumina la fața, dadu din cap, rase cu hohote și zise:

– Ei… împarateasa, împarateasa… da tot muiere! De, bine te gandiși tu, da nu se poate…

Împarateasa se rușina, pleca ochii în jos și se gandi: „Dar daca o ghici și la ce m-oi fi gandit înainte, intru în pamant! De cate ori n-am dat dracului sfaturile împarației cand nu se mai ispraveau pana dupa miezul nopții.”

În sfarșit, ce-i veni lui Neghinița, vru sa rada și de împarat; și își zise într-o buna dimineața: „Vezi ce e omul! Spune-i orice, spune-i mereu același lucru… omul crede, ca omul e prost. Ce nu crede întai crede mai pe urma. Am sa-i fac una și buna împaratului, sa-l las fara sfetnicii cei credincioși și sa-l încurc cu nebunii.”

Împaratul, de umbla în fruntea oștilor, de sta la sfat mare, de se culca, de se scula, de manca, de-și mangaia cuconii, un gand nu-l mai slabea: „Nu vezi, omule de Dumnezeu, ca ți-au îmbatranit sfetnicii și împarația merge rau?”

Pasamite, Neghinița îi intrase într-o ureche. Azi așa, maine așa, pana nu mai avu încotro. Sparse sfatul cel vechi și chema altul nou.

Tot unu și unu!

Cum venira, cum aruncara pe bietul împarat din scaunul neamului lui…

– Acu sa-l vedem! zise împielițatul de Neghinița. Împaratul ieși plangand din cetate. Neghinița, sus pe umarul lui.

– De ce plangi, maria-ta? ține-ți firea, nu fi muiere.

– Ei, ei, Neghinița, cum sa nu plang?! Unde mi-e toiagul împaratesc?

– Ci taci, maria-ta! Ia taie un corn și fa-ți, colea, o carja. Buzduganul e greu la batranețe, te doboara. Carja te sprijina.

– Ei, ei, Neghinița, unde mi-e scaunul împaratesc pe care au stat atația moși-stramoși ai mei?

– Ci taci, maria-ta! Întinde-te colea, pe fanul înflorit și moale, și sa-mi spui drept care e mai dulce la oase? Scaunul cu scumpetea, sau fanul cu frumusețea?

– I, i, Neghinița, unde mi-e coroana cu stemele și cu luminile?

– Ci taci, maria-ta! Pune foaie lata de lipan pe deasupra pletelor albe și spune-mi drept, care e mai ușoara, coroana cu grijile sau lipanul cu umbrele?

– Așa o fi, Neghinița, mai zise împaratul, oftand tocmai din baierile inimii, așa o fi, se potrivește ș-așa, fiindca știi tu sa le potrivești, dar cand ma gandesc în ce slava eram ieri… îmi vine sa scald tot pamantul cu lacrimile mele!

– Ci taci, maria-ta! Adica ce slavire? Toata viața, ba razboaie, ba sfaturi, ba taie capul unuia, ba întinde la bice pe altul, ba citește jalbele, ba asculta pasurile, ba cate și mai cate, și mai multe fara sa vrei de cate pe vrute. Marire sa fi fost asta? Dar ia gandește-te maria-ta ca un supus era supusul mariei-tale ș-avea un stapan, iar maria-ta, purtand grija tuturora, erai sluga tuturora. Vezi, de-aia maria-ta ai fost cel mai sluga, cel mai nevolnic din toata împarația. Curata socoteala: erai împarat, nu om; acum ești om, nu împarat. Și ești mai mare, ca unde-ți spune gandul, acolo te duc picioarele. Ș-apoi, cine știe? Socotești maria-ta ca boierii pot ceva fara prostime? Sa ceara prostimea pe vechiul lor împarat… și sa vezi maria-ta…

Se mai îmbuna împaratul la cuvantul lui Neghinița și se duse, în cruciș și în curmeziș, în toata împarația, c-o foaie de lipan pe cap și sprijinit pe-o carja de corn. Și de ce vedea se minuna și întreba pe Neghinița:

– Neghinița, de ce-l bat pe ala, de racnește ca din gura de șarpe?

– Fiindca împaratul e surd și n-aude, raspunse Neghinița.

– Neghinița, de ce-or fi atația oameni goi și desculți?

– Fiindca împaratul e orb și nu vede.

– Neghinița, de ce batranul ala s-o fi muncind sa roada în gingii o cojița uscata?

– Fiindca împaratul mananca prea mult.

– Neghinița, de ce-o munci unii și noaptea, de dau pe branci?

– Ca sa doarma împaratul și ziua, de i-o veni pofta.

– Neghinița, atunci de ce sa vie pe scaunul meu un împarat și surd, și orb, și lacom, și somnoros?

– Ei, poi, înainte de-a fi împarat, vedea, auzea, muncea, cumpatat la mancare și la bautura.

Bietul pribeag statu pe ganduri, în mijlocul unui oraș mare, mare și zise:

– I, i, Neghinița, mult cuvant ai! Acum s-ajung împarat, și aș ști eu sa fac cum e bine.

Și, ca din senin, abia sfarșise vorba de pe urma, ș-auzi o galagie, un vaiet, o duduitura, ca parca se cutremura pamantul. Cand colo, ce sa fie? Ștafeta mare. Niște voinici, cu sulițe lungi, aduceau vestea ca norodul a bagat la duba pe împaratul al nou, cu sfetnici cu tot, și ca cheama iarași pe adevaratul împarat. Cum auzi batranul, zise voinicilor:

– Stați, ca eu sunt! Și-l cunoscura toți, și îi detera în genunchi. Iar Neghinița, de colo, de pe umar:

– Maria-ta, mai vezi, mai auzi, ori ți s-a facut foame și-ți vine sa dormi?

La toate vine randul, dupa cum se întoarce roata, ca de-aia e roata, sa se întoarca, iar nu sa stea locului. Și-i veni randul și lui Neghinița, gandul lumii.

Într-o zi vru sa glumeasca cu împaratul, sa mai faca vreo dracie. Îi intra în urechea dreapta, crezand ca e în a stanga. Cu stanga n-auzea de loc. „Nu face nimic. Mi-e lene sa ma mut, se gandi Neghinița. În loc sa șoptesc, voi striga.” Și începu sa strige din toate puterile în urechea cu care împaratul auzea de minune.

– Un împarat daca n-a ști el de la el adevarul, nu-l mai afla de la nimeni!

Împaratul, auzind acest glas tare în fundul urechii, îi zvacni inima și-și trase o palma cat putu peste ureche, zicand:

– Iiiii, sa știi ca ce credeam eu ca-mi trece prin minte era numai în ureche!

Și cand își scutura urechea în podul palmei… Neghinița cazu leșinat…

– Tu mi-ai fost? Tu m-ai facut sa cad din scaunul împarației? Bine! Am eu ac de cojocul tau!

Împaratul, înfuriat, porunci sa-l lege de gat cu un fir lung de matase și-l coborî de-l îneca în puțul din curtea domneasca.

Așa sfarși bietul Neghinița.

                         Barbu Stefanescu Delavrancea

FETITA CU CHIBRITURI

Era un ger grozav afară. Ningea mocnit şi începuse a se înnopta: era 

Ajunul Anului Nou. Pe frigul şi pe întunericul acela, mergea pe stradă o biată fetiţă 
cu capul şi cu picioarele goale. Când plecase de-acasă, avusese nişte papucei 
de pâslă, dar nu-i fuseseră de prea mare ajutor. Papucii îi erau prea mari; mama
 ei aproape că îi rupsese de atâta purtat şi erau şi aşa prea largi pentru dânsa. 
Astfel că pe unul mititica îl pierdu grăbindu-se să treacă o stradă, unde era 
cât pe ce să fie strivită între două trăsuri grăbite. Iar pe celălalt i-l luase un băiat, 
care zicea că vrea să îşi facă din el un leagăn pentru copilul lui, când o fi să aibă şi 
el unul.

Aşa că de atunci fetiţa merse în picioarele goale, iar acestea îi deveniseră din 
cauza frigului roşii-vinete. În şortul ei vechi, micuţa ţinea strâns un vârf de
 cutii de chibrituri şi mai avea şi în mână o cutie. Fusese o zi rea pentru dânsa, 
pentru că nimeni nu îi cumpărase nimic până la acea oră târzie. Astfel că
 n-avea niciun bănuţ. Şi îi era tare foame, şi îi era nespus de frig!

Biata fetiţă! Fulgii de zăpadă cădeau pe părul ei lung şi bălai, care i se încreţea
 frumos pe lângă ceafă, dar nu se gândea ea acum la părul ei creţ.
 Luminile străluceau la ferestre, miros de fripturi se răspândea în stradă, 
căci era Ajunul Anului Nou. Iată la ce se gândea ea!

Într-un sfârşit, nu mai fu în stare să meargă. Se opri şi se ghemui într-un colţ, 
aflat între două case, din care una ieşea în stradă mai mult decât
 cealaltă. Şi cu toată că îşi strânse picioruşele sub dânsa, frigul o pătrundea 
din ce în ce mai mult. Dar nu îi venea să se ducă acasă!

Dacă ar fi adus înapoi toate chibriturile, şi niciun bănuţ, tatăl ei ar fi bătut-o 
straşnic pentru asta. Şi-apoi, ce, acasă la ea nu era la fel de frig? Ai ei locuiau
 sub un acoperiş prin care vântul sufla în voie, cu toate că îi fuseseră astupate
 crăpăturile cele mari cu paie şi cu zdrenţe, în repetate rânduri.

Mânuţele fetei erau aproape îngheţate de frig. „Un chibrit aprins le-ar putea face
 bine”, gândi micuţa. Ah, dacă ar îndrăzni să scoată unul, numai unul, din cutie,
 să-l zgârie de zid şi să-şi încălzească degeţelele!

Fetiţa nu mai răbdă, aşa că scoase unul şi hârş! Cum mai trosni, şi cum se mai 
aprinse! Chibritul ardea întocmai ca o lumânărică! Micuţa ţinu mânuţa deasupra
 flăcării, ca să şi-o încălzească.

Ce lumină ciudată!… Dintr-odată, fetiţei i se păru că stă lângă o sobă mare de fier
, care avea deasupra un capac lucios de aramă. Înăuntrul sobiţei,
focul ardea mocnit şi era atât de cald acolo.

„Dar oare ce să fie asta?” îşi zise în sinea ei fetiţa. Apoi îşi întinse numaidecât 
picioruşele, ca să şi le încălzească şi pe dânsele. Dar flacăra lumânării nu
 ţinu o veşnicie. Se stinse şi odată cu ea pieri şi soba. Fetiţa rămase cu rămăşiţa 
de chibrit ars în mână…

„Hârş!” aprinse de îndată un alt chibrit, care străluci, făcând ca zidu în care bătea 
lumina să devină străveziu, ca o pânză subţire. Atunci fetiţa putu vedea până într-o 
odaie unde era întinsă o masă acoperită cu o faţă de masă albă, pe care sclipeau porţelanuri fine. În mijlocul mesei fetiţa văzu o gâscă friptă, umplută cu prune şi 
cu mere ce, răspândea un miros atât de plăcut. Şi, lucru de necrezut, deodată 
gâsca sări de pe masă şi veni cu furculiţa şi cuţitul în spinare până la biata fetiţă.
 Cum însă se stinsese şi al doilea chibrit, fetiţa nu mai văzu dinainte decât zidul rece 
şi gros al casei.

Îndrăzni să mai aprindă încă unul… Şi, deodată, se văzu şezând sub un pom
 frumos de Crăciun. Acesta era cu mult mai mare şi cu mult mai frumos împodobit
decât văzuse ea pe fereastră, la negustorul cel bogat. Mii de lumânărele ardeau
 pe crengile lui verzi, şi poze de tot felul, precum cele ce împodobesc ferestrele
 prăvăliilor, păreau că îi zâmbesc.

Fetiţa îşi ridică amândouă mâinile spre brad, dar se stinse şi al treilea chibrit. Iar lumânărelele din pomul ei de Crăciun prinseră a se înălţa din ce în ce mai sus.
 Şi se înălţară, şi se tot înălţară, până când, deodată, micuţa văzu că luminiţele
 acelea deveniseră stele. Una dintre ele căzu şi lăsă o dungă mare de foc pe cer.

„A murit cineva” gândi micuţa, amintindu-şi că bunica ei, care fusese foarte bună
 cu dânsa, dar care nu mai trăia acum, obişnuia să-i spună adesea: „Când cade o
 stea, un suflet se înalţă la Dumnezeu”.

Fetiţa mai trase încă un chibrit pe zid şi, dintr-odată, se făcu o lumina mare,
 în mijlocul căreia stătea bunica ei, în picioare. Era nespus de strălucitoare şi
 o privea pe fetiţă cu blândeţe şi duioşie!

– Bunică dragă, strigă fetiţa, ia-mă cu tine! Când s-o stinge chibritul, ştiu că n-o să
 te mai văd. Ai să pieri şi tu din faţa ochilor mei, ca soba de fier, ca gâsca friptă,
 ca frumosul pom de Crăciun…

Acestea fiind zise, fetiţa aprinse cât putu de repede toate chibriturile ce îi mai 
rămăseseră în cutie, căci îşi dorea mult ca bunicuţa ei să nu plece de lângă dânsa.

Dintr-odată însă se făcu o lumină puternică, de parcă ar fi fost ziuă. Niciodată
 bunica ei nu fusese atât de frumoasă ori de mare! Ea se apropie de fetiţă şi-o 
îmbrăţişă. Apoi, ţinându-se strâns una de cealaltă, zburară împreună, vesele,
 în strălucirea aceea de sus. Acolo unde nu mai era nici frig, nici foame, nici 
supărare. Acolo unde era doar Dumnezeu.

Când se lumină de ziuă, în colţul dintre cele două case, fetiţa zăcea cu obrajii
 roşii, cu zâmbetul încremenit pe buze… Era moartă! Moartă de frig, în cea 
din urmă noapte a anului.

Prima zi a Anului Nou o găsi acolo, îngheţată, cu grămăjoara ei de cutii cu
 chibrituri, din care o cutie fusese arsă în întregime.

„Sărmana, a murit de frig!” zise un trecător.

„A vrut să se încălzească” îşi dădu cu părerea un altul.

Dar niciunul dintre aceştia nu bănuia ce minuni văzuse fetiţa înainte de a
 pleca din această lume. Ori în ce strălucire intrase împreună cu 
bunicuţa ei în împărăţia cerurilor, tocmai în noaptea de Anul Nou!

                                                                              Hans Christian Andersen

Stejarul din Borzești

Ştefan cel Mare îndrăgise plaiurile Moldovei încă din copilărie. Îi plăcea să se joace cu copiii răzeşilor. Toţi îi spuneau Ştefăniţă sau Ştefănucă, şi era bucuria lor cînd venea prin părţile Trotuşului Mic. Îndesat, sprinten şi ager, nu-l putea nimeni întrece în aruncarea săgeţilor către uli. Avea ochi albaştri, părul inelat. Purta şi zale uşoare. Şi nişte pinteni frumoşi.
Aşa îl aducea părintele său, Bogdan voievod, dinainte, pe şa, arătîndu-i frumuseţi şi bogăţii pe întinsurile patriei, de la Suceava-n jos, dar lui Ştefan îl plăceau cel mai mult împrejurimile Borzeştilor, unde se afla un stejar uriaş, rotund în coroană, gros cît să-1 cuprindă patru oameni. Acolo se aduna Ştefan cu copiii de prin partea locului. Toţi dădeau chiote că s-au întâlnit, îndată începea joaca. După ce se minunau de dibăcia lui Ştefan la săgetarea ulilor, prindeau să se joace „de-a tătarii". Se despărţeau în două cete : cei din ceata lui Ştefan erau moldovenii, cei din ceata a doua erau tătarii, în frunte cu puiul de răzeş Mitruţ.
Pe vremea aceea Moldova era pământ al năvălirilor. Veneau tătarii şi-i pârjoleau până şi iarba. Erau arse satele şi cetăţile. Oamenii erau legaţi cu juvăţul de gât şi duşi la robie. Când bătea vestea rea dinspre vadurile năvălitorilor, s-aprindeau focuri pe dealuri, căci aşa era ştafeta de pe atunci, a moldovenilor: se aprindea un foc mare tocmai pe Prut, în culmea unui deal mare, şi-1 zăreau alţi pândari, de pe alte dealuri, şi aşa focurile s-aprindeau unul după altul, din deal în deal, până sub pădurile Sucevei. Aşa afla domnul de primejdie. Îşi aduna oştile de ţară şi oştile în leafă, să ţină piept cumpenei. Dar tătarii erau mai tari şi nu mai avea pace sărmana Moldovă ! Oamenii fugeau în codru şi-n munte, în timp ce semănăturile ardeau şi satele erau şterse de pe faţa pămîntului.
Era în ziua aceea un văzduh limpede ca lacrima. înfloriseră trandafirii sălbatici şi sulfina. Era vremea când cântă toate păsările câmpului, când ţârâie din nişte uşoare strune miile da gâze de prin fânuri. Ciocârliile umpluseră văzduhul de cântare.
Glasurile copiilor din Borzeşti s-amestecau cu glasurile păsărilor, şi parcă era ziua aceea un imn închinat frumuseţilor nemuritoare ala firii. Deodată prima ceată de copii, în frunte cu Ştafăniţă, s-a ascuns la pândă într-o pădurice. Cealaltă, în frunte cu Mitruţ, s-a ascuns după un deal, pe unde năvăleau de obicei tătarii cei adevăraţi. Apoi s-a arătat Mitruţ, ca un han tătăresc ce se prafăcea că este, iscodind cu ochii împrejurimile stejarului. La un chiot
al lui, copiii s-au aruncat în năvală, umplând valea de veselia strigătelor. A ieşit şi ceată lui Ştefăniţă din pădure, şi săgeţile de trestie vâjâiau uşurel, întrecându-se cu bâzâitul bondarilor. Bătălia a durat aproape un ceas. Tare era Ştefâniţă, tare şi Mitruţ, dar până la urmă Ştefăniţă a ieşit biruitor.
Prins între nişte lănci de trestie, ca un han-tătar, Mitruţ a fost dus la judeţ (judecată), în faţa puilor de moldoveni. Aşezat pe un butuc, sub stejarul cel rămuros, Ştefăniţă a prins a-1 judeca straşnic, întrebându-1: de ce-i calcă ţara ? de ce ucide copiii? de ce dă foc satelor? Nu se pot apuca năvălitorii de munca pămîntului, să nu mai fie spaimă pentru ţara Moldovei ? Întrebîndu-1, Ştefâniţă îşi limpezea, de fapt, primejdia tătarilor şi necazurile oamenilor. Îşi strînse pumnii. în lungul obrazului îi aluneca o lacrimă, întâia lacrimă de ciudă.
Văzuse cu ochii lui sate arzând şi carele Moldovei în pribegie. Văzuse şi corbi zburînd spre stârvurile oamenilor. Zărise şi tătari, pe un deal, departe, şi-n urma lor cerul era înroşit de focuri. Asta era întâia amintire a voievodului despre tătari.
— De ce ? a întrebat înc-o dată Ştefăniţă, aşa de crunt, încât Mitruţ aproape că şi-a pierdut firea, iar ceilalţi copii au stat din râs. De ce calci pămînt străin, han nelegiuit ? Ce pedeapsă i se cuvine pentru că a năvălit în ţară străină ?
— Să i se reteze nasul… a spus unul.
— Nu ! e prea puţin ! a răspuns Ştefaniţă.
— Să i se scoată ochii …
— Nu, e prea puţin!
— Atunci spânzurat să fie de ramurile stejarului… a spus altul, şi Mitruţ nu mai putea de bucurie că va fi legat cu frânghiile de subsuori şi urcat sus, sus, cum nu mai urcase niciodată !
Copiii şi-au desfăcut cingătorile, apoi şi le-au legat una de alta. Toţi râdeau şi chiuiau, numai Ştefăniţă stătea încruntat şi tăcut, ca un adevărat judecător al năvălitorilor.
— Aşa ! a spus el, în timp ce copiii ceilalţi îl trăgeau pe Mitruţ în sus. Mitruţ râdea şi bătea din palme.
L-au urcat până la jumătatea stejarului, şi l-au lăsat în leagănul uşurel al vântului. Deodată, cum râdea el aşa şi se legăna, s-a uitat departe. A îngălbenit! Glasul i-a pierit în gât! Abia a izbutit să strige:
—Tătarii!… Vin tătarii! Vin tătarii…
Şi se uita cu groază cum vin tătarii cei adevăraţi, în galopul cailor, cu iataganele-n dinţi, cu şomoioguri aprinse în vârfui suliţelor.
-Coborâţi-mă repede… vin tătarii! a strigat el a doua oară, dar copiii au luat-o la fugă, spre sat, ţipând:
— Tătarii… vin tătarii!
Au prins să bată clopotele de furtună. Oamenii apucau spre codru, ori înşfăcau parii afumaţi la capăt, furcile, coasele şi topoarele, gata de apărare. Pretutindeni s-auzeau ţipetele copiilor şi-ale femeilor:
— Tătarii!… vin tătarii!… Şi băteau mai tare clopotele.
Tătarii năvăleau într-o trâmbă lungă, şi-n urma lor colburile urcau până-n înălţimi, amestecate cu fumurile satelor aprinse. Cum au ajuns sub stejarul din Borzeşti, hanul năvălitorilor 1-a zărit între ramuri pe Mitruţ, aproape mort de spaimă.
— Ce-i facem copilului din stejar? a întrebat un ataman. Tragem cu săgeţile în el ?
— Nu ! a răspuns hanul. Dacă trage careva în el vreo săgeată, îl ucid…
— De ce ? s-au mirat tătarii.
— Pentru că pe acest pui de moldovean vreau să-l ucid eu ! Fac rămăşag că-l nimeresc drept în inimă, cu prima săgeată…
— Să vedem… au spus celelalte căpetenii şi cetele s-au aşternut pe vale, în priveală.
— Fie-ţi milă… a răcnit Mitruţ, când hanul a întins arcul, dar.n-a mai apucat să spună nimic, căci o săgeată l-a nimerit drept în inimă şi l-a omorât.
Apoi trâmba a sărit pe cai, a pornit galop, dând foc satelor, ucigând şi prăpădind tot, spre Suceava-n sus.
In vremea asta, Bogdan Voievod galopa spre munţi, ţinându-l pe Ştefaniţă dinaintea lui. Se lăsase întunericul. Cărarea codrilor urca.
— Niciodată să nu uiţi, fiul meu… îi spunea voievodul. Copilul din Borzeşti trebuie răzbunat!
— Niciodată n-am să uit, tată… a răspuns Ştefaniţă. Pe Mitruţ am să-l răzbun eu, cu mâna mea ! Dacă trăieşte hanul până cresc eu mare, îl spânzur de stejarul din Borzeşti…
— Aşa să faci ! i-a răspuns tatăl. Ca să se înveţe minte, să nu mai omoare oameni nevinovaţi, să nu mai calce pămînt străin…
Şi Bogdan Voievod i-a grăit toată noaptea, la un schit din munte, arătându-i prin cuvânt de foc, că apărarea pământufui străbunilor e cel mai sfânt lucru al vitejilor !
— N-am să uit, tată ! Am să răzbun sângele lui Mitruţ şi al sărmanei noastre Moldove… Pârjolul urca tot înainte, din Ţara de Jos, spre cetatea de scaun a Sucevei. Ardeau pădurile, ardeau câmpiile. Norodul legat în funii apuca drumurile robiei.
Astfel necăjea Moldova acelor vremuri. Dar cu cât Bogdan Voievod îmbătrânea, se ridica Ştefaniţă, ca un stejar tânăr! Nu uita nici în somn moartea îngrozitoare a lui Mitruţ. Cum şi-a pus pe frunte coroana Moldovei, întâi a vrut să facă rânduială dinspre tătari. Nu le-a călcat pământurile, ci a trimis oameni să-i întrebe; se liniştesc sau nu ? Că prea s-a încruntat lumea de atâta sânge şi năvăliri. Îi sfătuia cu domolul, după firea moldovenească, să se lase de pradă, să se apuce de lucru, ca oamenii Moldovei, căci cu prada n-au s-ajungă departe ! Să afle banul că ţara are domn tânâr şi viteaz şi va fi vai şi amar de cei ce-i vor mai călca hotarele… Hanul a primit cuvântul lui Ştefan cel Mare cu mânie straşnică. A scrâşnit:
— Auzi, câinele ! Cum îndrăzneşte să-mi trimită astfel de cuvânt, mie, hanul lumilor ? !… Cu buzduganul am să-i zdrobesc dinţii! Am să-i tai limba cu paloşul, să nu mai poată grăi aşa…
— E tînăr si are cutezanţa tinereţii! i-au spus atamanii. Să-i învăţăm oleacă minte ! Dar ar fi bine, Măria Ta, să rămâi în cort, căci eşti ostenit de bătrîneţe…
—Nu ! a răspuns hanul, dând poruncă oştenilor să se pregătească. Mă duc să-1 învăţ minte pe puiul acesta cutezător…
Şi astfel, iar s-au aprins focurile de veste, din deal în deal, de la Prut până la zidurile Sucevei. Răzeşii Ţării de Jos s-au strâns la Borzeşti, în preajma vadului mare al năvălitorilor.
A coborît şi Ştefan, cu ţara, de cum i s-a adus vestea de cumpănă.
Într-o noapte cerul s-a făcut roşu cât ţineau zările. Ardeau satele şi câmpiile. Puţinii pământeni scăpaţi cu zile veneau îngroziţi, rânduindu-se în oastea voievodului.
Ca să-i amăgească pe tătari spre Borzeşti, Ştefan a trimis înaintea lor o oaste de harţă, care se ivea din păduri, tăia în duşmani şi iar se făcea nevăzută în singurătăţile hârtoapelor. Tot aşa, zi cu zi, hanul urmărea oastea de harţă, până ce, într-o dimineaţă, a zărit stejarul din Borzeşti… A rămas pe gânduri… parcă mai fusese pe aici, în tinereţe… Nu ? Ia să-şi aducă aminte…
— Aici te-ai dovedit cel mai de seamă săgetător… i-a spus un ataman bătrân. Ţi-aduci aminte ?
— Da, da, îmi aduc aminte… a răspuns hanul, şi în clipa aceea a auzit buciumele şi cornurile de luptă ale Moldovei !
Bătălia cumplită s-a încins cât ai scapăra din ochi. Valea s-a umplut de nechezăturile cailor, de bufniturile scuturilor. Luceau lăncile. Zbârnâiau săgeţile. Ştefan cal Mare îşi deschide drum spre inima bătăliei, către han, izbind în dreapta şi-n stînga cu buzduganul! Striga :
— Izbiţi, feciori, pentru răzbunarea lui Mitruţ… Unde-s răzeşii din Borzeşti ? Izbiţi, răzeşi
Deodată, a ajuns faţă-n faţă cu han-tătarul ! Cu o lovitură de buzdugan i-a repezit paloşul din mână ! Îl putea ucide din a doua lovitură, dar 1-a luat în pieptul calului şi 1-a cârduit deoparte. În vremea asta oştile cotropitoare fugeau mâncând pămîntul.
Apoi, pe la asfinţitul soarelui, moldovenii s-au aşternut la hodină, pe coasta dealului.
— Acum să-l judecăm pe han-tătar!… a strigat Ştefan cel Mare, în faţa cortului aşezat sub stejar. Ce moarte să-i dăm, răzeşi ?
— Să-i scoatem ochii… au bubuit mii de glasuri.
— Să-l trecem prin sabie… au bubuit altele.
— Nu ! a răspuns Ştefan cel Mare şi i s-au umezit ochii, amintindu-şi întâmplarea năpraznică din copilărie. Nu, răzeşi, căci am cu acest lup al pustiei o socoteală… Han-tătare, ţi-aduci aminte ? Tu l-ai ucis pe Mitruţ, între ramurile acestui stejar… Ridicaţi-l, feciori, în funie…
Apoi, după ce năvălitorul şi-a primit pedeapsa, trei zile şi trei nopţi au stat oştile moldovene în petrecere.


                                                                                              Eusebiu Camilar