FATA BABEI SI FATA MOSNEAGULUI

 Erau odată un moşneag şi-o babă; şi moşneagul avea o fată, şi baba iar o fată. Fata babei era slută, leneşă, ţâfnoasă şi rea la inimă; dar, pentru că era fata mamei, se alinta cum s-alintă cioara-n laţ, lăsând tot greul pe fata moşneagului. Fata moşneagului însă era frumoasă, harnică, ascultătoare şi bună la inimă. Dumnezeu o împodobise cu toate darurile cele bune şi frumoase. Dar această fată bună era horopsită şi de sora cea de scoarţă, şi de mama cea vitregă; noroc de la Dumnezeu că era o fată robace şi răbdătoare; căci altfel ar fi fost vai ş-amar de pielea ei.

Fata moşneagului la deal, fata moşneagului la vale; ea după găteje prin pădure, ea cu tăbuieţul în spate la moară, ea, în sfârşit, în toate părţile după treabă. Cât era ziulica de mare, nu-şi mai strângea picioarele; dintr-o parte venea şi-n alta se ducea. Ş-apoi baba şi cu odorul de fiică-sa tot cârtitoare şi nemulţumitoare erau. Pentru babă, fata moşneagului era piatră de moară în casă; iar fata ei, busuioc de pus la icoane.

        Când se duceau amândouă fetele în sat la şezătoare seara, fata moşneagului nu se încurca, ci torcea câte-un ciur plin de fuse; iar fata babei îndruga şi ea cu mare ce câte-un fus; ş-apoi, când veneau amândouă fetele acasă noaptea târziu, fata babei sărea iute peste pârlaz şi zicea fetei moşneagului să-i dea ciurul cu fusele, ca să-l ţie până va sări şi ea. Atunci fata babei, vicleană cum era, lua ciurul şi fuga în casă la babă şi la moşneag, spunând că ea a tors acele fuse. În zadar fata moşneagului spunea în urmă că acela este lucrul mâinilor sale; căci îndată o apucau de obraz baba şi cu fiică-sa şi trebuia numaidecât să rămâie pe-a lor. Când veneau duminica şi sărbătorile, fata babei era împopoţată şi netezită pe cap, de parc-o linseseră viţeii. Nu era joc, nu era clacă în sat la care să nu se ducă fata babei, iar fata moşneagului era oprită cu asprime de la toate aceste. Ş-apoi, când venea moşneagul de pe unde era dus, gura babei umbla cum umblă meliţa; că fata lui nu ascultă, că-i uşernică, că-i leneşă, că-i soi rău… că-i laie, că-i bălaie; şi că s-o alunge de la casă; s-o trimită la slujbă unde ştie, că nu-i de chip s-o mai ţie; pentru că poate să înnărăvească şi pe fata ei.

        Moşneagul, fiind un gură-cască, sau cum îţi vrea să-i ziceţi, se uita în coarnele ei, şi ce-i spunea ea sfânt era. Din inimă, bietul moşneag poate c-ar fi mai zis câte ceva; dar acum apucase a cânta găina la casa lui, şi cucoşul nu mai avea nici o trecere; ş-apoi, ia să-l fi pus păcatul să se întreacă cu dedeochiul; căci baba şi cu fiică-sa îl umplea de bogdaproste.

        Într-una din zile, moşneagul, fiind foarte amărât de câte-i spunea baba, chemă fata şi-i zise:

        – Draga tatei, iaca ce-mi tot spune mă-ta de tine: că n-o asculţi, că eşti rea de gură şi înnărăvită şi că nu este de chip să mai stai la casa mea; de-aceea du-te şi tu încotro te-a îndrepta Dumnezeu, ca să nu se mai facă atâta gâlceavă la casa asta, din pricina ta. Dar te sfătuiesc, ca un tată ce-ţi sunt, că, orişiunde te-i duce, să fii supusă, blajină şi harnică; căci la casa mea tot ai dus-o cum ai dus-o: c-a mai fost şi mila părintească la mijloc! dar prin străini, Dumnezeu ştie peste ce soi de sămânţă de oameni îi da; şi nu ţi-or putea răbda câte ţi-am răbdat noi.

        Atunci biata fată, văzând că baba şi cu fiică-sa voiesc cu orice chip s-o alunge, sărută mâna tată-său şi, cu lacrimi în ochi, porneşte în toată lumea, depărtându-se de casa părintească fără nici o nădejde de întoarcere!

        Şi merse ea cât merse pe-un drum, până ce, din întâmplare, îi ieşi înainte o căţeluşă, bolnavă ca vai de capul ei şi slabă de-i numărai coastele; şi cum văzu pe fată, îi zise:

        – Fată frumoasă şi harnică, fie-ţi milă de mine şi mă grijeşte, că ţi-oi prinde şi eu bine vrodată!

        Atunci fetei i se făcu milă şi, luând căţeluşa, o spălă şi-o griji foarte bine. Apoi o lăsă acolo şi-şi căută de drum, mulţumită fiind în suflet că a putut săvârşi o faptă bună.

        Nu merse ea tocmai mult, şi numai iaca ce vede un păr frumos şi înflorit, dar plin de omizi în toate părţile. Părul, cum vede pe fată, zice:

        – Fată frumoasă şi harnică, grijeşte-mă şi curăţă-mă de omizi, că ţi-oi prinde şi eu bine vrodată!

        Fata, harnică cum era, curăţă părul de uscături şi de omizi cu mare îngrijire şi apoi se tot duce înainte să-şi caute stăpân. Şi, mergând ea mai departe, numai iaca ce vede o fântână mâlită şi părăsită. Fântâna atunci zice:

        – Fată frumoasă şi harnică, îngrijeşte-mă, că ţi-oi prinde şi eu bine vrodată!

        Fata râneşte fântâna şi-o grijeşte foarte bine; apoi o lasă şi-şi caută de drum. Şi, tot mergând mai departe, numai iaca ce dă de-un cuptor nelipit şi mai-mai să se risipească. Cuptorul, cum vede pe fată, zice:

        – Fată frumoasă şi harnică, lipeşte-mă şi grijeşte-mă, că poate ţi-oi prinde şi eu bine vrodată!

        Fata, care ştia că de făcut treabă nu mai cade coada nimănui, îşi suflecă mânecile, călcă lut şi lipi cuptorul, îl humui şi-l griji, de-ţi era mai mare dragul să-l priveşti! Apoi îşi spălă frumuşel mâinile de lut şi porni iarăşi la drum.

        Şi mergând ea acum şi zi şi noapte, nu ştiu ce făcu, că se rătăci; cu toate aceste, nu-şi pierdu nădejdea în Dumnezeu, ci merse tot înainte până ce, într-una din zile, dis-dimineaţă, trecând printr-un codru întunecos, dă de-o poiană foarte frumoasă, şi în poiană vede o căsuţă umbrită de nişte lozii pletoase; şi când s-apropie de acea casă, numai iaca o babă întâmpină pe fată cu blândeţe şi-i zice:

        – Da’ ce cauţi prin aceste locuri, copilă, şi cine eşti?, Cine să fiu, mătuşă? Ia, o fată săracă, fără mamă şi fără tată, pot zice; numai Cel-de-sus ştie câte-am tras de când mama care m-a făcut a pus mâinile pe piept! Stăpân caut şi, necunoscând pe nime şi umblând din loc în loc, m-am rătăcit. Dumnezeu însă m-a povăţuit de-am nimerit la casa d-tale şi te rog să-mi dai sălăşluire.

        – Sărmană fată! zise bătrâna. Cu adevărat numai Dumnezeu te-a îndreptat la mine şi te-a scăpat de primejdii. Eu sunt Sfânta Duminică. Slujeşte la mine astăzi şi fii încredinţată că mâine n-ai să ieşi cu mâinile goale de la casa mea.

        – Bine, măicuţă, dar nu ştiu ce trebi am să fac., Ia, să-mi lai copilaşii, care dorm acum, şi să-i hrăneşti; apoi să-mi faci bucate; şi, când m-oi întoarce eu de la biserică, să le găsesc nici reci, nici fierbinţi, ci cum îs mai bune de mâncat.

        Şi, cum zice, bătrâna porneşte la biserică, iară fata suflecă mânecile şi s-apucă de treabă. Întâi şi-ntâi face lăutoare, apoi iese afară şi începe a striga:

        – Copii, copii, copii! Veniţi la mama să vă lăie! Şi când se uită fata, ce să vadă? Ograda se umpluse şi pădurea fojgăia de-o mulţime de balauri şi de tot soiul de jivine mici şi mari! Însă, tare în credinţă şi cu nădejdea la Dumnezeu, fata nu se sperie; ci le ia pe câte una şi le lă şi le îngrijeşte cât nu se poate mai bine. Apoi s-apucă de făcut bucate, şi când a venit Sfânta Duminică de la biserică şi a văzut copiii lăuţi frumos şi toate trebile bine făcute, s-a umplut de bucurie; şi după ce-a şezut la masă, a zis fetei să se suie în pod şi să-şi aleagă de-acolo o ladă, care-a vrea ea, şi să şi-o ia ca simbrie; dar să n-o deschidă pân-acasă, la tată-său. Fata se suie în pod şi vede acolo o mulţime de lăzi: unele mai vechi şi mai urâte, altele mai noi şi mai frumoase. Ea, însă, nefiind lacomă, ş-alege pe cea mai veche şi mai urâtă dintre toate. Şi când se dă cu dânsa jos, Sfânta Duminică cam încreţeşte din sprâncene, dar n-are încotro. Ci binecuvântează pe fată, care îşi ia lada în spate şi se întoarnă spre casa părintească cu bucurie, tot pe drumul pe unde venise.

        Când, pe drum, iaca cuptorul grijit de dânsa era plin de plăcinte crescute şi rumenite… Şi mănâncă fata la plăcinte, şi mănâncă, hăt bine; apoi îşi mai ia câteva la drum şi porneşte.

        Când, mai încolo, numai iaca fântâna grijită de dânsa era plină până-n gură cu apă limpede cum îi lacrima, dulce şi rece cum îi gheaţa. Şi pe colacul fântânii erau două pahare de argint, cu care a băut la apă până s-a răcorit. Apoi a luat paharele cu sine şi a pornit înainte.

        Şi mergând mai departe, iaca părul grijit de dânsa era încărcat de pere, galbene ca ceara, de coapte ce erau, şi dulci ca mierea. Părul, văzând pe fată, şi-a plecat crengile-n jos; şi ea a mâncat la pere şi şi-a luat la drum câte i-au trebuit.

        De-acolo mergând mai departe, iaca se întâlneşte şi cu căţeluşa, care acum era voinică şi frumoasă, iară la gât purta o salbă de galbeni pe care a dat-o fetei, ca mulţumită pentru că a căutat-o la boală. Şi de aici, fata, tot mergând înainte, a ajuns acasă la tată-său. Moşneagul, când a văzut-o, i s-au umplut ochii de lacrimi şi inima de bucurie. Fata atunci scoate salba şi paharele cele de argint şi le dă tătâne-său; apoi deschizând lada împreună, nenumărate herghelii de cai, cirezi de vite şi turme de oi ies din ea, încât moşneagul pe loc a întinerit, văzând atâtea bogăţii! Iară baba a rămas opărită şi nu ştia ce să facă de ciudă. Fata babei atunci şi-a luat inima-n dinţi şi a zis:

        – Las’, mamă, că nu-i prădată lumea de bogăţii; mă duc să-ţi aduc eu şi mai multe.

        Şi cum zice, porneşte cu ciudă, trăsnind şi plesnind. Merge şi ea cât merge, tot pe acest drum, pe unde fusese fata moşneagului; se întâlneşte şi ea cu căţeluşa cea slabă şi bolnavă; dă şi ea de părul cel ticsit de omide, de fântâna cea mâlită şi seacă şi părăsită, de cuptorul cel nelipit şi aproape să se risipească; dar când o roagă şi căţeluşa, şi părul, şi fântâna, şi cuptorul ca să îngrijească de dânsele, ea le răspundea cu ciudă şi în bătaie de joc:

        – Da’ cum nu!? că nu mi-oi feşteli eu mânuţele tătucuţei şi a mămucuţei! Multe slugi aţi avut ca mine?

        Atunci, cu toatele, ştiind că mai uşor ar putea căpăta cineva lapte de la o vacă stearpă decât să te îndatorească o fată alintată şi leneşă, au lăsat-o să-şi urmeze drumul în pace şi n-au mai cerut de la dânsa nici un ajutor. Şi mergând ea tot înainte, a ajuns apoi şi ea la Sfânta Duminică; dar şi aici s-a purtat tot hursuz, cu obrăznicie şi prosteşte. În loc să facă bucatele bune şi potrivite şi să lăie copiii Sfintei Duminici cum i-a lăut fata moşneagului de bine, ea i-a opărit pe toţi, de ţipau şi fugeau nebuni de usturime şi de durere. Apoi bucatele le-a făcut afumate, arse şi sleite, de nu mai era chip să le poată lua cineva în gură… şi când a venit Sfânta Duminică de la biserică, şi-a pus mâinile-n cap de ceea ce-a găsit acasă. Dar Sfânta Duminică, blândă şi îngăduitoare, n-a vrut să-şi puie mintea c-o sturlubatică şi c-o leneşă de fată ca aceasta; ci i-a spus să se suie în pod, să-şi aleagă de-acolo o ladă, care i-a plăcea, şi să se ducă în plata lui Dumnezeu. Fata atunci s-a suit şi şi-a ales lada cea mai nouă şi mai frumoasă; căci îi plăcea să ia cât de mult şi ce-i mai bun şi mai frumos, dar să facă slujbă bună nu-i plăcea. Apoi, cum se dă jos din pod cu lada, nu se mai duce să-şi ia ziua bună şi binecuvântare de la Sfânta Duminică, ci porneşte ca de la o casă pustie şi se tot duce înainte; şi mergea de-i pârâiau călcâiele, de frică să nu se răzgândească Sfânta Duminică să pornească după dânsa, s-o ajungă şi să-i ieie lada.

        Şi când ajunge la cuptor, frumoase plăcinte erau într-însul! Dar când s-apropie să ia dintr-însele şi să-şi prindă pofta, focul o arde şi nu poate lua. La fântână, aşijderea: păhăruţele de argint, nu-i vorbă, erau, şi fântâna plină cu apă până-n gură; dar când a vrut fata să puie mâna pe pahar şi să ia apă, paharele pe loc s-au cufundat, apa din fântână într-o clipă a secat, şi fata de sete s-a uscat! Când prin dreptul părului, nu-i vorbă, că parcă era bătut cu lopata de pere multe ce avea, dar credeţi c-a avut fata parte să guste vro una? Nu, căci părul s-a făcut de-o mie de ori mai înalt de cum era, de-i ajunsese crengile în nouri! Şi-atunci… scobeşte-te, fata babei, în dinţi! Mergând mai înainte, cu căţeluşa încă s-a întâlnit; salbă de galbeni avea şi acum la gât; dar când a vrut fata să i-o ia, căţeluşa a muşcat-o de i-a rupt degetele şi n-a lăsat-o să puie mâna pe dânsa. Îşi muşca fata acum degeţelele mămucuţei şi ale tătucuţei de ciudă şi de ruşine, dar n-avea ce face. În sfârşit, cu mare ce a ajuns şi ea acasă, la mă-sa, dar şi aici nu le-a ticnit bogăţia. Căci, deschizând lada, o mulţime de balauri au ieşit dintr-însa şi pe loc au mâncat pe babă, cu fată cu tot, de parcă n-au mai fost pe lumea asta, şi apoi s-au făcut balaurii nevăzuţi cu ladă cu tot.

        Iar moşneagul a rămas liniştit din partea babei şi avea nenumărate bogăţii: el a măritat pe fiică-sa după un om bun şi harnic. Cucoşii cântau acum pe stâlpii porţilor, în prag şi în toate părţile; iar găinile nu mai cântau cucoşeşte la casa moşneagului, să mai facă a rău; c-apoi atunci nici zile multe nu mai aveau. Numai atâta, că moşneagul a rămas pleşuv şi spetit de mult ce-l netezise baba pe cap şi de cercat în spatele lui cu cociorva, dacă-i copt mălaiul.

                                                                                       Ion Creanga

SPAIMA ZMEILOR

 A fost odată ce-au fost; a fost un om şi-o femeie, bărbat şi muiere, oameni de treabă, el bun şi ea cuminte, încât li se dusese vestea că trăiesc bine şi toţi se bucurau când treceau pe la casa lor. Niciodată el nu zicea ba când ea zicea da, dar nici ea nu ieşea din voile lui, şi de aceea era linişte la casa lor şi toate le ieşeau bine şi cu spor.

Aveau însă şi oamenii aceştia o mare şi nesecată mâhnire-n sufletele lor: nu le făcuse Dumnezeu parte de copii, şi fără de copii viaţa, mai ales cea bună, n-are nici un rost. Să fi avut fie măcar numai unul, ca să aibă de cine să poarte grijă şi cu ce-şi bate capul, căci aşa numai ei amândoi îşi nădeau zilele în sec şi nu se alegeau cu nimic din ele.

        Dădeau dar slujbe pe la toate bisericile, miluiau toţi săracii şi toate văduvele şi se rugau în toate zilele lui Dumnezeu: "Dă-ne, Doamne, şi nouă un copil, unul singur, cât de mic, numai copil să fie!"

        Dumnezeu însă nu se opreşte la vorbele omului, ci-i vede şi gândurile ascunse.

        – Măi Petre, îi zise dar într-una din zile lui Sf. Petre. Oamenii aceştia sunt adevărată pacoste pe capul meu. Mi s-a înăcrit cu ei!

        – De ce, sfinte Doamne? întrebă portarul raiului.

        – Nu vezi, răspunse Tatăl Ceresc, că sunt nesăţioşi?! Tot le-am dat, şi nu se mai mulţumesc. Sănătate au, rânduială, pace şi bună înţelegere la casa lor au, cu toată lumea se nărăvesc, iar acum le mai trebuie şi copii.

        – Dă-le, Doamne, ca să scapi de ei, grăi Sf. Petre, care pune totdeauna câte o vorbă bună pentru muritorii ce vin cu vreo rugăciune la tronul ceresc, căci, de! tot muritor a fost şi el odată şi ştia ce sunt nevoile omeneşti.

        – Păcat că stai de-atât timp la poarta raiului! întâmpină Dumnezeu. Tocmai dacă le dau nu mai scap, căci gândul lor cu unul se începe, iar după el urmează ceilalţi. Când are apoi omul copii, puţine mai cere pentru sine, dar nu mai sfârşeşte cerând câte de toate pentru ei.

        – Miluieşte-i, Doamne, stărui iar Petrea, că din plin dai, şi orişicât vei fi dând, nu ţi se istovesc comorile.

        Aşa vorbă i-a plăcut lui Dumnezeu. S-a revărsat dar îndurarea Domnului asupra celor doi oameni şi a-nceput muierea să aibă copii, – curat ca-n poveste, – pasul şi copilul, încât li s-a umplut deodată casa de copii.

        Şi toţi erau mărunţi, care de care mai mic decât cellalt, mai sfredeluş, mai guraliv, mai drăcos şi – asta să nu uităm – mai mâncăcios şi mai hapsân.

        – Aoleo! zise femeia, care se bălăbănea cu ei. Ăştia-mi scot sufletul şi-mi mănâncă şi urechile. Cine m-a pus să mă tot milogesc?! Se vede că Dumnezeu m-a înţeles anapoda şi mi-a dat pentru fiecare milogeală câte unul.

        Omul însă stătea şi nu se mai sătura să se uite la ei, c-aşa-i plăceau lui, neastâmpăraţi, hârjoneţi şi mâncăcioşi – adevăraţi prichindei.

        – Sari, omule, îi zise-n cele din urmă femeia. Nu sta gură căscată! Nu vezi că azi-mâine n-o să-ţi mai rămâie nici cenuşă-n vatră?!

        – Lasă, că dă Dumnezeu! răspunse el. Că doară nu ai tăi sunt, ci ai lui, că făptură omenească sunt, şi dacă-ţi dă dregătoria de părinte, te şi ajută s-o porţi.

        – Ţi-o fi dând, dacă mişti şi tu! răspunse ea, şi de aici înainte nu mai era pace-n casa lor. El una, ea alta, el da, ea ba, mereu se ciondăneau ca nişte deşucheaţi, până ce el, nemaiputând să rabde gura nevestei, şi-a luat lumea-n cap şi-a plecat să strângă cumva, de undeva, ceva pentru spuza lui de copii.

        A tot umblat el aşa din om în om fără de nici o cărare, dar degeaba vorbea despre copiii lui.

        "Mare lucru! zicea unul. Parcă copii nu mai au şi alţii?!" "De ce ţi i-ai făcut, dacă nu eşti volnic să-i ţii?" zicea altul.

        Degeaba spunea că nu el i-a făcut, ci Dumnezeu i-a rânduit, că oamenii aşa ceva nu vor să înţeleagă.

        "În lumea asta n-o să fac eu nici o treabă", zise dar, şi trecu pe cellalt tărâm.

        Aici a intrat într-un codru des şi tot s-a dus – aşa ducându-se – până ce a dat de o casă cu multe marafeturi.

        Aici era cuibul zmeilor. N-a găsit acasă decât pe Mama Zmeilor. Cine n-o ştie cum e? Ruşine-ar fi să zici că n-ai umblat prin lumea aceea şi n-o cunoşti.

        – Bună ziua, mamă, îi zise el. Ea dete ursuză din cap.

        – Dar tu cine eşti şi ce cauţi p-aici? îl întrebă zgripţuroaica.

        – Eu? răspunse el ca un om cu socoteală. Eu sunt tata lor şi caut vreo slujbă.

        – Tata lor?! îşi zise Mama Zmeilor. Ştia, biata de ea, că e-n lume Mama Pădurii, e Mama Ielelor, sunt fel de fel de mame, dar tată nu mai pomenise, şi se simţi rău smerită când se văzu, aşa deodată, în faţa tatălui lor – cine or fi ei, aceia.

        Mai de voie bună, mai de frică, îl luă dar pe om slugă pe un an, anul, cum se ştie, de trei zile, iar simbria – ziua şi găleata cu galbeni, dac-o fi să-şi poată împlini anul.

        Om să fii, însă, ca să împlineşti un an în slujba zmeilor.

        – Uite, îi zise zmeoaica cea bătrână celui mai de dai-Doamne dintre feciorii ei, să vă strângeţi toate puterile, că ne-a venit tata lor, şi mare urgie o să ne-ajungă dacă n-o scoatem la capăt cu unu ca el.

        – Las’ pe mine, mamă, răspunse zmeul, că-i vin eu de hac. Nu degeaba m-ai făcut zmeu!

        Iară el? Ce nu face omul de dragul copiilor săi?! Ziua întâi zmeoaica l-a trimis să aducă apă într-un burduf de bivol, dar bivol, colea, cum sunt cei din lumea zmeilor.

        El, biet, abia putea să ducă burduful gol în spinare: de unde ar fi fost în stare să-l aducă plin?!

        "De! îşi zise. Văd eu că nici în lumea asta nu poţi s-o duci cu adevărul. Ia s-o mai pornim şi spre minciună."

        Sosit la puţul care era departe-n vale, el îşi scoase costorul de la brâu şi începu să râcâie cu el împrejurul puţului, şi-a râcâit mereu şia-ndelete până ce i s-a făcut zgripţuroaicei lehamite de atâta aşteptare şi a trimis pe cel mai cu forfoi dintre feciorii ei ca să vadă ce face sluga de nu mai vine cu apa.

        – Dar tu, măi, ce faci aici? întrebă zmeul.

        – Uite, răspunse omul râcâind înainte. Ce să mai pierd vremea scoţând apă din puţ, ca s-o bag în burduf şi apoi iar s-o scot după ce voi fi sosit cu ea acasă? Am să iau puţul aşa cum e în spinare şi-l duc în deal.

        – Ba să nu te pună păcatele să faci aşa, răspunse zmeul speriat, că puţul ăsta e făcut de bunicul bunicului, şi-aici e rostul lui să fie.

        – Ferit-a Sfântul! grăi omul. Am să-l iau şi să-l duc şi să-l urc în podul casei. Când ai nevoie de apă, îi tragi o gaură la fund, şi curge de te saturi.

        – Vai de mine! strigă zmeul, dar ne-neacă pe toţi!

        – Nu, stărui omul, aşa se face la noi! Cu fleculeţe de aceste cum e burduful vostru noi nu ne-ncurcăm.

        Ba că da, că nu, în cele din urmă s-au învoit ca zmeul să mai dea o găleată de galbeni pe deasupra şi să aibă voia de a scăpa puţul ducând el burduful plin în spinare.

        – Auzi, mamă, îi zise apoi zgripţuroaicei, seara, după ce omul adormise, era să ne ia puţul şi să-l aducă-n podul casei!

        Pe zfripţuroaică o trecură fiorii. Ziua a doua l-au trimis la pădure ca să aducă lemne, aşa, copaci întregi, smulşi din rădăcină şi duşi în spinare cu craci cu tot – cum se face-n lumea zmeilor.

        Ieşit în pădure, omul începu să se scarpine-n creştetul capului. Neam din neamul lui nu mai scosese copaci din rădăcină. El începu s-adune curpăn de prin pădure şi să lege cu el copacii unul de altul.

        – Dar tu ce ai de gând să faci? întrebă zmeul, care după cele petrecute în ziua trecută numai la bine nu se mai aştepta!

        – Să vezi, îi răspunse omul, m-am gândit să nu-mi mai pierd timpul smulgând copacii unul câte unul, că nu sunt buruieni ori d-alde cânepă: îi leg unii de alţii şi iau pădurea întreagă şi-o duc acasă.

        Zmeul se sperie acum şi mai rău, şi iar unul una, altul alta, până ce se învoiră ca să mai dea zmeul o găleată de galbeni, iar în schimb să poată duce el copacii în spinare şi pădurea să rămâie la locul ei, cum o lăsaseră tatul şi bunicul lui.

        Seara o trecură pe zgripţuroaică şi mai reci fiori. A sosit, în sfârşit, şi ziua a treia, care e totdeauna cea mai grea, şi-acum omul nostru încă prin crepetul zorilor a-nceput să se scarpine în creştetul capului şi să mai suspine din când în când.

        – Acum, grăi cel mai ţanţoş dintre zmei, să ne măsurăm puterile în buzdugane.

        – Să le măsurăm, răspunse omul cu o îndrăzneală de-ai fi crezut că viaţa lui toată şi-a petrecut-o aruncând buzdugane.

        Erau afară pe prispă douăsprezece buzdugane, care de care mai mare şi mai greu.

        El le luă pe rând, de la cel mai mic, pe care numai gâfâind putea să-l ridice, până la cel mai mare.

        – Jucărele de copii, zise el. Mai mare n-aveţi?

        – Nu! răspunse zmeul pus rău de tot pe gânduri. Ăsta a rămas de la un strămoş al meu, şi numai puţini dintre noi pot să arunce cu el.

        – Ei, dacă n-aveţi altul, haid’ şi cu ăsta! grăi omul. Ia-l şi să ieşim în câmp.

        După ce ieşiră la câmp, zmeul aruncă buzduganul de se duse până-n al treilea cer şi aşteptară peste jumătate de ceas până ce căzu şi intră în pământ de-un stat de om.

        – Carevasăzică, atâta e treaba pe care eşti în stare s-o faci? îi zise omul. Adă buzduganul! adăugă apoi scuipând în palme şi suflecându-se.

        El n-aruncă însă buzduganul, ba nici nu-l ridică măcar de la pământ, ci rămase cu picioarele înţepenite-n pământ şi cu ochii ţintă la cer.

        – Ce stai? îl întrebă zmeul. Aruncă!

        – Stai, bre, să-mi treacă luna din cale, îi răspunse omul. Vrei s-o pat cu buzduganul strămoşului tău cum am păţit cu barda bunicului, pe care am aruncat-o în lună ş-acolo a şi rămas? Uită-te bine, c-o vezi, dar n-o să mai pui mâna pe ea!

        Zmeul se uită în lună şi, văzând în adevăr ceva ce seamănă a bardă, începu să tremure ca frunza de plop.

        – Nu cumva să-mi prăpădeşti buzduganul, că atâta moştenire mai avem şi noi din vremile cele bune, grăi dânsul.

        – Să n-ai teamă, îl molcomi omul, că bag de seamă. De ce adică zic eu că nu-l arunc până ce nu-mi trece luna din cale?! De! s-ar putea, ce-i drept, să cadă-n lună când se întoarce. De asta nu răspund!

        – Ştii ce? Haid’ să ne-nţelegem, se milogi zmeul. Nu mai arunca şi-ţi mai dau o găleată de galbeni.

        – Ce păcate?! se răsti omul. Puţul nu m-ai lăsat să-l duc; pădurea a rămas la locul ei; vrei acuma ca nici buzduganul să nu-l mai arunc pe plac?! Nu se poate! Haid’! dă-te la o parte! adăugă, şi se plecă spre buzdugan, ca să-l ridice.

        – Îţi dau două găleţi! strigă zmeul, şi sări la el ca să-l oprească.

        – Ei! de mila mă-tii, care e femeie de treabă, o să te iert! îi zise omul şi nu mai stărui.

        Putea el să se mulţumească şi cu şapte găleţi de galbeni, care tot erau ceva pentru un pârlit ca dânsul.

        Zmeoaica cea bătrână, aflând că el şi-a aruncat barda-n lună şi era să arunce şi buzduganul, s-a ascuns în fundul pivniţei şi-a stat acolo bocindu-se ca vai de ea. Acum vedea dânsa ce stârpituri a născut şi ce pocitanii a crescut la sânul ei.

        Iar leaota de zmei s-a adunat şi s-a sfătuit, ca să vadă ce-i de făcut ca să scape pe mama lor de spaima în care a băgat-o tata lor.

        Mai erau apoi şi cele şapte găleţi de galbeni, pe care erau legaţi să le dea, şi zmeii nu sunt doar oameni, ca să nu se ţină de vorbă şi să lingă unde au scuipat, ci trebuiau să le dea.

        Orişicât bănet vor fi având însă zmeii în vistieria lor, şapte găleţi de galbeni nu sunt nici pentru ei numai iac-aşa, o pişcătură, ca să zici că nu-ţi pasă.

        După multă cioroboreală s-au înţeles dar între dânşii ca peste noapte, când doarme, să meargă unul dintre dânşii şi să-i toace cu buzduganul în cap ca nici "hâc!" să nu mai zică.

        Omul însă, trecut acum prin multe, a tras cu urechea, şi cuminte, cum se făcuse, a luat troaca de la porci şi-a pus-o în locul lui în pat, iară el s-a pitit frumuşel sub pat şi-a-nceput să sforăie din greu.

        Când zmeii au auzit sforăitura, s-a dus cel mai cu nădejde dintre dânşii şi-a dat o dată cu buzduganul, iar omul a gemut, a mai dat zmeul o dată, şi omul a suspinat din greu. Iar când zmeul a dat de a treia oară, omul a tăcut chitic, ca morţii.

        Mare le-a fost dar spaima dimineaţa viitoare, când l-au văzut întreg şi sănătos.

        – Dar tu? îi ziseră ei. Cum ai dormit astă-noapte?

        – Bine, răspunse el. Aşa-ntr-o vreme mi-e parc-am visat că m-a pişcat un purice-n frunte!

        – Auzi, mamă! strigară zmeii. L-a lovit cu buzduganul strămoşului, şi el zice că-i ca şi când ar fi visat numai că l-a pişcat un purice.

        Să nu dai şapte găleţi ca să scapi? Ba să dai şi mai mult. El a-nceput însă să facă nazuri, mai că se simte bine aici, mai că-i este ruşine să se-ntoarcă acasă cu numai şapte găleţi, şi-o să râdă şi copiii de el, mai că vrea să mai slujească un an şi încă unul, ca să se facă trei.

        – Plătiţi-l pe neslujite! strigă zmeoaica cea bătrână, ca să se descotorosească de el.

        – De, zise el, o să vă fac dar pe plac, însă mie nu prea-mi şade bine să umblu cu sacii în spinare. O să plec dacă mi-i aduceţi voi.

        I-au mai făcut-o zmeii şi asta.

        Mergea dar omul nostru cu paşi mărunţei înainte, cu căciula pe-o ureche şi jucându-şi beţigaşul între degete, iar zmeii duceau sacii de galbeni gâfâind în urma lui.

        Toate ca toate însă, dar treaba s-a-ngroşat când au ajuns acasă. Copiii aceia, aşa cum i-a lăsat Dumnezeu, văzându-se fără de tată, numai cu biata lor de mamă, îşi făceau de cap: unul se târa pe jos, altul se dădea peste cap, iar altul se cobora-n puţ ca să caute cuiburi de vrabie, se urca-n copaci ori pe vârful casei, ca să adune miere de prin trestii. Diavolii de ei se hârjoneau prin garduri cu câinii vecinilor, trăgeau pisicile de coadă, ca să le miorlăie, furau ouăle de prin cuibarele găinilor, sfâşiau cămăşi şi cearşafuri, ca să-şi facă coadă de zmeu, câte şi câte nu mai făceau, încât băgaseră spaima-n sat, – să le vie bieţilor de oameni să-şi ia lumea-n cap, şi nu alta!

        Iară Dumnezeu şedea-n scaunul lui şi râdea de-i tremura barba, că-i plac şi lui răutăţile nevinovate.

        – Ei, ce zici acum, Petre? îi zise portarului său. Îţi place? Vezi în ce-ncurcătură m-ai băgat cu stăruinţele tale?!

        – O să te descurci, Doamne, răspunse Sf. Petre, că eşti mare şi înţelept.

        Nu ştia sfântul că vine tata copiilor cu ce vine, căci numai Dumnezeu el singur le ştie toate.

        Când a simţit spuza de copii că se apropie tata lor, au dat iuruş prin sat, au adunat toate cuţitele şi toate furculiţele şi, luându-şi fiecare câte un cuţit şi câte o furculiţă, le-au ieşit în cale şi, frecând cuţitul şi furculiţa, au început să strige:

        – Aş mânca carne de zmeu! aş mânca carne de zmeu! Zmeii, când au văzut aşa ceva, au aruncat sacii şi-au tulit-o la fugă, de nici cu ogarii nu i-ai fi putut prinde.

        De aceea nu mai sunt azi zmei pe lume, ba li s-a pierdut şi urma, încât numai prin poveşti mai dăm de ei.

                                                             

                                                                                Petre Ispirescu

NEGHINITA

A fost odata o baba, batrana, batrana. Abia zarea de batrana ce era. Și mainile îi umblau la ciorap, iar în gandul ei se ruga la Dumnezeu s-o daruiasca cu un copil, ca n-avea decat pe unchiașul ei. Și unchiașul, ba la padure, ba la arie, ba la targ, iar baba sta singura cuc, ca toata ziulica i-ar fi țiuit tacerea în fundul urechilor daca n-ar fi stranutat și n-ar fi tușit cateodata. Ba uneori, ca sa-și mai ție de urat, tot ea vorbea și tot ea raspundea. Și radea ea de ea, ca și cum ar fi ras ea de altcineva, înșirand ochiurile pe carlige.

– Ei, ei, ce n-ar plati un flacau la batranețile noastre!

– Cat, de? cat?

– Îhi, îhi, mult de tot!

– Adica ce, nu te-ai mulțumi și c-o fata mare?

– Ba, ce sa zic, bine ar fi ș-o fata…

– Da, dar la fata vrea zestre.

– S-ar gasi, ca eu și unchiașul avem ce ne trebuie și nu ne trebuie mult, trei coți de panza alba și cate un coșciug; iar boii moșului, iar plugul moșului, iar casa moșului și a babei, toate ar fi ale fetei.

– Bine, matușa, bine, da de unde și fata? Tu nu știi ca copacii uscați nu mai dau de la radacina?

Și batrana începu sa rada și sa ofteze: „hi, hi, hi, ooof, of!”

– Ei, toate se întorc, și apele se întorc de la Dumnezeu, numai tinerețile ba. Ce nu e la timp nu mai e niciodata. M-aș mulțumi eu și pe un prichindel de baiat.

– Ba te-ai mulțumi și pe-o codana. Tu sa-nșiri, și ea sa deșire, tu sa cerni, și ea sa risipeasca, tu sa pui de mamaliga, și ea sa rastoarne caldarea pe foc.

– Daca e pe-așa, m-aș mulțumi și pe-un copil cat ghemul, numai s-aud în casa „mama”, ca mult e pustiu cand ușa se închide peste doi batrani.

– Da daca ar fi mai mic?

– Fie și mai mic. Și batrana începu sa rada.

– Ce neroada!

– Ba neroada, nu gluma!

– Dar daca ar fi cat un bob de mazare? Și tocmai cand da batrana capul peste cap de ras, odata tresari ca, de dupa ușa, se-auzi un glas ascuțit și înțepat:

– Dar daca ar fi cat o neghinița? Batrana se uita, se uita și începu sa se închine.

– Bine, bine, zise același glas, vad eu ca nu-ți trebuie copii… Baba își lua inima în dinți și zise:

– Ba-mi trebuie… da unde ești… cine ești?

– Cine sunt? Neghinița, gandul lumii. De mic ce sunt, patrund în urechile oamenilor și-i ascult cum gandesc. Adineauri eram în urechea ta a dreapta, apoi am trecut în a stanga, ș-am ras de m-am prapadit cand am vazut ce-ți trec prin minte…

– Ei, aș! Ce mi-a trecut? Nimic!

– Nu e adevarat, raspunse Neghinița razand, omul spune mai puțin decat gandește. Daca nu-ți șopteam eu ca copacul uscat nu mai da de la radacina, cine știe ce-ai mai fi spus…

Baba se facu ca para focului.

– Zau așa… nu te rușina, mama, nu zau… Așa e omul. Cand e mic face nebunii fiindca e mic; cand e la tinerețe face nebunii fiindca e tanar, iar la batranețe se gandește la nebunii fiindca nu le poate face…

Batrana pierdu sfiala și rabdarea și se rasti cat putu:

– Neghinița, ci taca-ți gura și vin sa te vad! Și pe loc se-auzi un țașt ca de lacusta și un bazait ca de albina. Batrana simți pe mana o picatura calda.

– Iacata-ma și pe mine!… Biata femeie facu niște ochi mari cat toate zilele și se mira toata de ce vazu pe mana, ca cerul de i s-ar fi deschis nu s-ar fi minunat mai mult.

Neghinița era frumos ca o piatra scumpa; și era mic cat o neghina; și avea niște ochișori ca doua scantei albastre, și niște maini și piciorușe ca niște firișoare de paiajen.

Batrana dadu sa-l sarute. Neghinița, țaști pe nas, țaști iar pe mana!

– Încet, mama, încet, ca ma strivești, zise Neghinița.

– Sa te sarut, ca-mi umpluși casa cu dragoste cand îmi ziseși mama.

– Încet, sa nu ma sorbi. Îl saruta.

– Cum mananci tu, Neghinița al maicai?

– Eu? Eu ma satur din fum. Pana acum am mancat la mese împaratești fara sa știe nimeni. Și ce-am mai ras cand ceilalți tremurau înaintea împaraților, iar eu ma plimbam prin urechile lor și le aflam gandul.

– Bine o fi de ei, Neghinița mama…

– Aș, binele focului! Saracii mor de foame, iar ei mor de mancare. De saraci e rau ca n-au cui sa porunceasca, și de ei e rau ca trebuie sa porunceasca la mulți. Pe ceilalți oameni cand îi minți te iau de guler și te judeca judecata dreapta; pe ei îi minți și dau din cap; ba și mai și: ei știu ca-i minți, și tac, și înghit, și n-au ce face, ca sa nu se strice trebile împarației.

– Da bine, Neghinița, ție-ți trebuie un an ca sa umbli cat altul umbla într-o zi.

– Da? Ei, nu e așa deloc. Eu ma las pe-o adiere și plutesc ca pe apa, și ma mladii pe apa vantului ca pe valurile marii. Ba uneori întrec randunelele ca o sageata de argint.

– Ce bucurie pe unchiașul meu, zise batrana, cand o afla ca are și el un copil. Deseara o sa se îmbete de bucurie.

– Ba e vorba, raspunse Neghinița, eu vreau sa vad pe tata acuși-acușic!

Și batrana, cand auzi cuvantul tata, se bucura de bucuria moșului și îi zise:

– Aria moșului este cat vezi cu ochiul de departe, pusa pe-un deal mare și întins. Unde-i vedea șase cai murgi treierand grau, acolo sa te oprești, ca dai peste unchiașul babei.

– Iata, plec. Cum îi deschise ușa, Neghinița se arunca, cu mainile întinse și cu piciorușele deschise, într-o unda de adiere. Și se facu nevazut, ca un strop de lumina.

Pe drum întalni o cireada de vaci. De minunici ce era, se dete afund într-o urma de vaca și începu sa strige:

– Mai vacari, mai, veniți de ma scoateți din inima pamantului, ca va fac pe voia gandului!

Vacarii se luara dupa glas, pana detera peste Neghinița. Unul, mai rau și mai prost dintre ei, vru sa-l striveasca și-și repezi calcaiul din baierile inimii. Neghinița țaști, și sari alaturea, iar vacarul, lovind cu sete pamantul, își scrinti piciorul și începu sa se vaiete. Ceilalți începura cu maciuca și, cum izbeau, ramaneau cu jumatatea în mana, iar ailalta se ducea zbarnaind.

– Sa nu va paziți vacile, cum va paziți mințile. Cruce lata, minte întunecata, urechi de vacar, urechi de magar! le zise Neghinița, și se dadu vantului.

Ajunse la unchiaș. I se sui pe nas, ca sa-l vada mai bine. Unchiașul se bucura, dar nu ca baba, iar Neghinița se întrista. Dar ca sa se-arate grozav, zise unchiașului:

– Nu cata ca-s mititel. Calul nu e mai mare ca copilul? și-l încaleca copilul. Bivolul nu e mai mare ca omul? și-l înjuga omul. Munții nu-s mai mari ca oile? și-i pasc turmele. Pamantul nu e mai mare ca fierul plugului? și-l despica fierul plugului. Codrul nu e mai mare ca un topor? și-l culca toporul la pamant. Tu nu ești mai mare ca mine? și te-au ostenit murgii în arie. Ia sa vezi cum îi dau eu la arie, fara bici, fara nimic.

Unchiașul, minunat, îl duse la arie. Cum ajunse, Neghinița sari pe-un cal și începu sa strige: „Hi, hai, hi, hai!” Ciupește pe unul, ciupește pe altul, caii începura sa fuga, dar ce fuga, parc-ar fi avut douazeci de bice pe șalele lor. Și cum se crucea moșul, iata și un negustor care trecea la scaunul împarației.

– Moșule, îi zise negustorul, cine mana caii așa de grozav, ca eu aud „hi-hai, hi-hai” și nu vad pe nimeni!”

– Ei, tata, raspunse batranul, m-a daruit Dumnezeu cu un copil ca o neghina, da cu mintea cat zece ca mine și ca d-ta.

Neghinița opri caii și sari în palma unchiașului. Cum îl vazu negustorul, se gandi sa duca împaratului așa minune.

– Moșule, zise negustorul, îți dau o punga de bani pe el. Neghinița, sfar, în urechea moșului și îi șopti ce sa vorbeasca. Și moșul zise, crezand ca de la el zice:

– Tu, care vinzi și cumperi, ai cumparat vreun suflet pe-o punga de bani?

– Îți dau… doua. Și iar moșul, dupa Neghinița:

– Doua pungi… pentru un suflet?

– Îți dau… zece. Moșul îngalbeni și zise, iar dupa șoapta lui Neghinița:

– Sufletele se daruiesc Domnului și se vand Necuratului.

– Îți dau… douazeci! Și moșul, calcand în gura lacomiei, tacu, cu toate șoaptele bietului Neghinița.

Neghinița vazu lacomia, da tot el șopti moșului:: „Fie!” Și moșul zise:

– Fie! Batu palma în palma cu negustorul. Tocmeala se facuse. Negustorul plati și lua pe Neghinița, vandut de bunavoie. Negustorul pleca. Neghinița striga moșului:

– Moșule, moșule, ai fost sa n-ai copii, iar biata baba, da!

Împaratul era la mare și la greu sfat cu toți carturarii, ca bantuia seceta și molima. Și daca negustorul îi spuse ca are un copil ca o neghinița, împaratul ramase înmarmurit, învațații împarației cascara ochii mari și se trasera de barbile lungi.

– Nu se poate, maria-ta, așa ceva nu scrie la carte.

– Ba se poate, zise Neghinița, sarind pe masa sfatului, ca multe se pot și nu stau în carți; și mult mai multe sunt altfel de cum sunt ticluite din condei. Și dupa ce se minunara cat se minunara, începu sfatul. Neghinița se sui pe mana împaratului, pe umar, apoi în creștetul capului, și de-acolo zise razand:

– Învața, maria-ta, ca cei mai mici sunt cei mai mari. Împaratul, cam de voie, cam de nevoie, raspunse:

– Așa e, Neghinița, așa e. Iar carturarii își detera ghies pe sub masa și plecara ochii în jos. Împaratul porunci sa-i toarne lui Neghinița o casa cu zece caturi, cat o nuca de mare, toata din aur-lamur și împodobita cu pietre scumpe.

Neghinița ramase la sfat și se pierdu din ochii tuturora, numai ca sa se ție de nazdravanii. Și, încet-încet, pași-pași, pana intra în urechea învațatului care cauta în stele cu ocheanele. Acolo asculta ce asculta, și înțelese ca acest vestit carturar, în loc sa se gandeasca la sfat, se gandea ca împaratul are nasul cam mare. Se duse binișor și intra în urechea carturarului care zicea ca știe maruntaiele omului și leacurile bolilor. Ăsta se gandea nu la sfat, ci ca-i placea inelul împaratului. Așa afla, pe rand, ca unul se gandea la o cucoana frumoasa, ca altul se gandea cam ce lingușeala sa carpeasca împaratului, altul ca ce n-ar da el pentru o sticla de vin, altul ca bine e sa fii împarat, altul ca împaratul e om ca toți oamenii, numai unul, cu fruntea cat toate zilele, asculta cuvintele și întrebarile împaratului.

Neghinița, cum afla gandul tuturora, zbughi în urechea împaratului și îi șopti tot, din fir pana în ața. Împaratul, crezand ca singur, el de la el, a citit în mintea lor, se manie foc și le zise:

– Ei, tu, care cați în stele, ți-ai facut ochii ochean și-mi vezi nasul cat un buștean. Astfel ți-e gandul la sfatul domnesc?

Carturarul se cutremura și dadu în genunchi, cerand iertare.

– Tu, se rasti împaratul catre doctor, daca ai avea inelul meu, ai omorî mai puțini oameni?

Doctorul se cutremura și dadu și el în genunchi.

– Tu, zise împaratul necajit alorlalți, te gandești la secaturi și nu vezi ca ești cu un picior în groapa; tu îți pregatești limba ca sa ma minți; tu crezi ca într-o sticla cu vin este mai mult duh decat în capul meu; tu nu știi ca un învațat pe scaunul domniei ar face mai multe boroboațe ca un neghiob; tu te pricepi ca împaratul e om ca toți oamenii, da nu te gandești ca învațații sunt ca neoamenii; iar tu abia te ții sa nu caști o gura cat sa înghiți împarația toata; numai ție ți-e mintea la sfatul domnesc.

Cu toții cazura în genunchi.

– Acum ce sa le fac, zise împaratul manios, sa le tai capul? Carturarii murira și înviara, iar Neghinița, care se suise în creștetul împaratului:

– Ferit-a Dumnezeu, maria-ta, fara învațați cine sa minta lumea?

– Sa nu fie decat adevarul pe lume!

– Ferit-a Dumnezeu! Ce-ai face chiar maria-ta fara minciuna? Apoi maria-ta ți-ai facut socoteala vieții? Mai multe ceasuri ai mancat, ai dormit, ai vanat, ți-ai socotit cazanele cu bani, ai petrecut, ba cu luminația-sa împarateasa, ba și fara ea, decat te-ai necajit cu trebile și cu nevoile împarației. Cum ai sta maria-ta pe scaunul lumii cand lumea ar afla adevarul?

Împaratul zambi, cu ciuda, nu e vorba, dar zambi ca sa dreaga treaba și îi ierta pe toți. Vazand însa ca cel din urma carturar, care se gandise la sfat, tremura mereu, îi zise:

– Ei, dar tu, cel mai cuminte, de ce tremuri?

– Maria-ta, zise bietul batran, mai bine sa spun și eu decat sa afli maria-ta. Iata, socotesc ca nu știu nimic și tot ma gandesc ca mi-e leafa prea mica.

Împaratul rase cu pofta și-i fagadui o leafa mai mare, apoi sparse sfatul carturarilor și pleca cu Neghinița în creștetul capului, nedumirit de cum ghicise gandurile tuturora.

Împarateasa și cuconii ei, vazand pe Neghinița, se minunara, dar, cand aflara ca împaratul, la vreme de batranețe, ghicește gandurile oamenilor, se crucira și tot nu le venea sa creada.

– Împarate, zise împarateasa, zau așa, ghicește-mi și mie un gand.

– Sa vedem, raspunse împaratul. Împarateasa se gandi și începu sa rada… Neghinița o zbughise în urechea împaratesei și-i aflase gandul: „Ca ce bine-ar fi sa mai fie o data împaratul tanar!” Și într-o clipa intra în urechea dreapta a împaratului, și șopa-șopa-șopa. Împaratul – pace! Împarateasa radea și zicea:

– Vezi ca nu ghicești? vezi? Pasamite, împaratul era cam tare de urechea dreapta. Neghinița înțelese, și țaști în urechea stanga, și iar șopa-șopa.

Împaratul se lumina la fața, dadu din cap, rase cu hohote și zise:

– Ei… împarateasa, împarateasa… da tot muiere! De, bine te gandiși tu, da nu se poate…

Împarateasa se rușina, pleca ochii în jos și se gandi: „Dar daca o ghici și la ce m-oi fi gandit înainte, intru în pamant! De cate ori n-am dat dracului sfaturile împarației cand nu se mai ispraveau pana dupa miezul nopții.”

În sfarșit, ce-i veni lui Neghinița, vru sa rada și de împarat; și își zise într-o buna dimineața: „Vezi ce e omul! Spune-i orice, spune-i mereu același lucru… omul crede, ca omul e prost. Ce nu crede întai crede mai pe urma. Am sa-i fac una și buna împaratului, sa-l las fara sfetnicii cei credincioși și sa-l încurc cu nebunii.”

Împaratul, de umbla în fruntea oștilor, de sta la sfat mare, de se culca, de se scula, de manca, de-și mangaia cuconii, un gand nu-l mai slabea: „Nu vezi, omule de Dumnezeu, ca ți-au îmbatranit sfetnicii și împarația merge rau?”

Pasamite, Neghinița îi intrase într-o ureche. Azi așa, maine așa, pana nu mai avu încotro. Sparse sfatul cel vechi și chema altul nou.

Tot unu și unu!

Cum venira, cum aruncara pe bietul împarat din scaunul neamului lui…

– Acu sa-l vedem! zise împielițatul de Neghinița. Împaratul ieși plangand din cetate. Neghinița, sus pe umarul lui.

– De ce plangi, maria-ta? ține-ți firea, nu fi muiere.

– Ei, ei, Neghinița, cum sa nu plang?! Unde mi-e toiagul împaratesc?

– Ci taci, maria-ta! Ia taie un corn și fa-ți, colea, o carja. Buzduganul e greu la batranețe, te doboara. Carja te sprijina.

– Ei, ei, Neghinița, unde mi-e scaunul împaratesc pe care au stat atația moși-stramoși ai mei?

– Ci taci, maria-ta! Întinde-te colea, pe fanul înflorit și moale, și sa-mi spui drept care e mai dulce la oase? Scaunul cu scumpetea, sau fanul cu frumusețea?

– I, i, Neghinița, unde mi-e coroana cu stemele și cu luminile?

– Ci taci, maria-ta! Pune foaie lata de lipan pe deasupra pletelor albe și spune-mi drept, care e mai ușoara, coroana cu grijile sau lipanul cu umbrele?

– Așa o fi, Neghinița, mai zise împaratul, oftand tocmai din baierile inimii, așa o fi, se potrivește ș-așa, fiindca știi tu sa le potrivești, dar cand ma gandesc în ce slava eram ieri… îmi vine sa scald tot pamantul cu lacrimile mele!

– Ci taci, maria-ta! Adica ce slavire? Toata viața, ba razboaie, ba sfaturi, ba taie capul unuia, ba întinde la bice pe altul, ba citește jalbele, ba asculta pasurile, ba cate și mai cate, și mai multe fara sa vrei de cate pe vrute. Marire sa fi fost asta? Dar ia gandește-te maria-ta ca un supus era supusul mariei-tale ș-avea un stapan, iar maria-ta, purtand grija tuturora, erai sluga tuturora. Vezi, de-aia maria-ta ai fost cel mai sluga, cel mai nevolnic din toata împarația. Curata socoteala: erai împarat, nu om; acum ești om, nu împarat. Și ești mai mare, ca unde-ți spune gandul, acolo te duc picioarele. Ș-apoi, cine știe? Socotești maria-ta ca boierii pot ceva fara prostime? Sa ceara prostimea pe vechiul lor împarat… și sa vezi maria-ta…

Se mai îmbuna împaratul la cuvantul lui Neghinița și se duse, în cruciș și în curmeziș, în toata împarația, c-o foaie de lipan pe cap și sprijinit pe-o carja de corn. Și de ce vedea se minuna și întreba pe Neghinița:

– Neghinița, de ce-l bat pe ala, de racnește ca din gura de șarpe?

– Fiindca împaratul e surd și n-aude, raspunse Neghinița.

– Neghinița, de ce-or fi atația oameni goi și desculți?

– Fiindca împaratul e orb și nu vede.

– Neghinița, de ce batranul ala s-o fi muncind sa roada în gingii o cojița uscata?

– Fiindca împaratul mananca prea mult.

– Neghinița, de ce-o munci unii și noaptea, de dau pe branci?

– Ca sa doarma împaratul și ziua, de i-o veni pofta.

– Neghinița, atunci de ce sa vie pe scaunul meu un împarat și surd, și orb, și lacom, și somnoros?

– Ei, poi, înainte de-a fi împarat, vedea, auzea, muncea, cumpatat la mancare și la bautura.

Bietul pribeag statu pe ganduri, în mijlocul unui oraș mare, mare și zise:

– I, i, Neghinița, mult cuvant ai! Acum s-ajung împarat, și aș ști eu sa fac cum e bine.

Și, ca din senin, abia sfarșise vorba de pe urma, ș-auzi o galagie, un vaiet, o duduitura, ca parca se cutremura pamantul. Cand colo, ce sa fie? Ștafeta mare. Niște voinici, cu sulițe lungi, aduceau vestea ca norodul a bagat la duba pe împaratul al nou, cu sfetnici cu tot, și ca cheama iarași pe adevaratul împarat. Cum auzi batranul, zise voinicilor:

– Stați, ca eu sunt! Și-l cunoscura toți, și îi detera în genunchi. Iar Neghinița, de colo, de pe umar:

– Maria-ta, mai vezi, mai auzi, ori ți s-a facut foame și-ți vine sa dormi?

La toate vine randul, dupa cum se întoarce roata, ca de-aia e roata, sa se întoarca, iar nu sa stea locului. Și-i veni randul și lui Neghinița, gandul lumii.

Într-o zi vru sa glumeasca cu împaratul, sa mai faca vreo dracie. Îi intra în urechea dreapta, crezand ca e în a stanga. Cu stanga n-auzea de loc. „Nu face nimic. Mi-e lene sa ma mut, se gandi Neghinița. În loc sa șoptesc, voi striga.” Și începu sa strige din toate puterile în urechea cu care împaratul auzea de minune.

– Un împarat daca n-a ști el de la el adevarul, nu-l mai afla de la nimeni!

Împaratul, auzind acest glas tare în fundul urechii, îi zvacni inima și-și trase o palma cat putu peste ureche, zicand:

– Iiiii, sa știi ca ce credeam eu ca-mi trece prin minte era numai în ureche!

Și cand își scutura urechea în podul palmei… Neghinița cazu leșinat…

– Tu mi-ai fost? Tu m-ai facut sa cad din scaunul împarației? Bine! Am eu ac de cojocul tau!

Împaratul, înfuriat, porunci sa-l lege de gat cu un fir lung de matase și-l coborî de-l îneca în puțul din curtea domneasca.

Așa sfarși bietul Neghinița.

                         Barbu Stefanescu Delavrancea

FETITA CU CHIBRITURI

Era un ger grozav afară. Ningea mocnit şi începuse a se înnopta: era 

Ajunul Anului Nou. Pe frigul şi pe întunericul acela, mergea pe stradă o biată fetiţă 
cu capul şi cu picioarele goale. Când plecase de-acasă, avusese nişte papucei 
de pâslă, dar nu-i fuseseră de prea mare ajutor. Papucii îi erau prea mari; mama
 ei aproape că îi rupsese de atâta purtat şi erau şi aşa prea largi pentru dânsa. 
Astfel că pe unul mititica îl pierdu grăbindu-se să treacă o stradă, unde era 
cât pe ce să fie strivită între două trăsuri grăbite. Iar pe celălalt i-l luase un băiat, 
care zicea că vrea să îşi facă din el un leagăn pentru copilul lui, când o fi să aibă şi 
el unul.

Aşa că de atunci fetiţa merse în picioarele goale, iar acestea îi deveniseră din 
cauza frigului roşii-vinete. În şortul ei vechi, micuţa ţinea strâns un vârf de
 cutii de chibrituri şi mai avea şi în mână o cutie. Fusese o zi rea pentru dânsa, 
pentru că nimeni nu îi cumpărase nimic până la acea oră târzie. Astfel că
 n-avea niciun bănuţ. Şi îi era tare foame, şi îi era nespus de frig!

Biata fetiţă! Fulgii de zăpadă cădeau pe părul ei lung şi bălai, care i se încreţea
 frumos pe lângă ceafă, dar nu se gândea ea acum la părul ei creţ.
 Luminile străluceau la ferestre, miros de fripturi se răspândea în stradă, 
căci era Ajunul Anului Nou. Iată la ce se gândea ea!

Într-un sfârşit, nu mai fu în stare să meargă. Se opri şi se ghemui într-un colţ, 
aflat între două case, din care una ieşea în stradă mai mult decât
 cealaltă. Şi cu toată că îşi strânse picioruşele sub dânsa, frigul o pătrundea 
din ce în ce mai mult. Dar nu îi venea să se ducă acasă!

Dacă ar fi adus înapoi toate chibriturile, şi niciun bănuţ, tatăl ei ar fi bătut-o 
straşnic pentru asta. Şi-apoi, ce, acasă la ea nu era la fel de frig? Ai ei locuiau
 sub un acoperiş prin care vântul sufla în voie, cu toate că îi fuseseră astupate
 crăpăturile cele mari cu paie şi cu zdrenţe, în repetate rânduri.

Mânuţele fetei erau aproape îngheţate de frig. „Un chibrit aprins le-ar putea face
 bine”, gândi micuţa. Ah, dacă ar îndrăzni să scoată unul, numai unul, din cutie,
 să-l zgârie de zid şi să-şi încălzească degeţelele!

Fetiţa nu mai răbdă, aşa că scoase unul şi hârş! Cum mai trosni, şi cum se mai 
aprinse! Chibritul ardea întocmai ca o lumânărică! Micuţa ţinu mânuţa deasupra
 flăcării, ca să şi-o încălzească.

Ce lumină ciudată!… Dintr-odată, fetiţei i se păru că stă lângă o sobă mare de fier
, care avea deasupra un capac lucios de aramă. Înăuntrul sobiţei,
focul ardea mocnit şi era atât de cald acolo.

„Dar oare ce să fie asta?” îşi zise în sinea ei fetiţa. Apoi îşi întinse numaidecât 
picioruşele, ca să şi le încălzească şi pe dânsele. Dar flacăra lumânării nu
 ţinu o veşnicie. Se stinse şi odată cu ea pieri şi soba. Fetiţa rămase cu rămăşiţa 
de chibrit ars în mână…

„Hârş!” aprinse de îndată un alt chibrit, care străluci, făcând ca zidu în care bătea 
lumina să devină străveziu, ca o pânză subţire. Atunci fetiţa putu vedea până într-o 
odaie unde era întinsă o masă acoperită cu o faţă de masă albă, pe care sclipeau porţelanuri fine. În mijlocul mesei fetiţa văzu o gâscă friptă, umplută cu prune şi 
cu mere ce, răspândea un miros atât de plăcut. Şi, lucru de necrezut, deodată 
gâsca sări de pe masă şi veni cu furculiţa şi cuţitul în spinare până la biata fetiţă.
 Cum însă se stinsese şi al doilea chibrit, fetiţa nu mai văzu dinainte decât zidul rece 
şi gros al casei.

Îndrăzni să mai aprindă încă unul… Şi, deodată, se văzu şezând sub un pom
 frumos de Crăciun. Acesta era cu mult mai mare şi cu mult mai frumos împodobit
decât văzuse ea pe fereastră, la negustorul cel bogat. Mii de lumânărele ardeau
 pe crengile lui verzi, şi poze de tot felul, precum cele ce împodobesc ferestrele
 prăvăliilor, păreau că îi zâmbesc.

Fetiţa îşi ridică amândouă mâinile spre brad, dar se stinse şi al treilea chibrit. Iar lumânărelele din pomul ei de Crăciun prinseră a se înălţa din ce în ce mai sus.
 Şi se înălţară, şi se tot înălţară, până când, deodată, micuţa văzu că luminiţele
 acelea deveniseră stele. Una dintre ele căzu şi lăsă o dungă mare de foc pe cer.

„A murit cineva” gândi micuţa, amintindu-şi că bunica ei, care fusese foarte bună
 cu dânsa, dar care nu mai trăia acum, obişnuia să-i spună adesea: „Când cade o
 stea, un suflet se înalţă la Dumnezeu”.

Fetiţa mai trase încă un chibrit pe zid şi, dintr-odată, se făcu o lumina mare,
 în mijlocul căreia stătea bunica ei, în picioare. Era nespus de strălucitoare şi
 o privea pe fetiţă cu blândeţe şi duioşie!

– Bunică dragă, strigă fetiţa, ia-mă cu tine! Când s-o stinge chibritul, ştiu că n-o să
 te mai văd. Ai să pieri şi tu din faţa ochilor mei, ca soba de fier, ca gâsca friptă,
 ca frumosul pom de Crăciun…

Acestea fiind zise, fetiţa aprinse cât putu de repede toate chibriturile ce îi mai 
rămăseseră în cutie, căci îşi dorea mult ca bunicuţa ei să nu plece de lângă dânsa.

Dintr-odată însă se făcu o lumină puternică, de parcă ar fi fost ziuă. Niciodată
 bunica ei nu fusese atât de frumoasă ori de mare! Ea se apropie de fetiţă şi-o 
îmbrăţişă. Apoi, ţinându-se strâns una de cealaltă, zburară împreună, vesele,
 în strălucirea aceea de sus. Acolo unde nu mai era nici frig, nici foame, nici 
supărare. Acolo unde era doar Dumnezeu.

Când se lumină de ziuă, în colţul dintre cele două case, fetiţa zăcea cu obrajii
 roşii, cu zâmbetul încremenit pe buze… Era moartă! Moartă de frig, în cea 
din urmă noapte a anului.

Prima zi a Anului Nou o găsi acolo, îngheţată, cu grămăjoara ei de cutii cu
 chibrituri, din care o cutie fusese arsă în întregime.

„Sărmana, a murit de frig!” zise un trecător.

„A vrut să se încălzească” îşi dădu cu părerea un altul.

Dar niciunul dintre aceştia nu bănuia ce minuni văzuse fetiţa înainte de a
 pleca din această lume. Ori în ce strălucire intrase împreună cu 
bunicuţa ei în împărăţia cerurilor, tocmai în noaptea de Anul Nou!

                                                                              Hans Christian Andersen