Darul lui Moș Miron

Era vara anului 1916. Războiul bântuia de-atâta amar de vreme prin fundul Galiției, prin Polonia, în Italia. Din vreme-n vreme,își trimitea răniții și bolnavii până în satele noastre. Aduceau cu ei uniformele spălăcite și murdare, iar pe fețele supte și înnegrite de vânturile lui Dumnezeu și de uraganele mașinilor iscodite de oameni, mirosul, aerul războiului depărtat.

Cât de schimbați erau oamenii care se întorceau din fața morții!
Moș Miron, în satul lui de la poalele munților,intra greu în vorbă cu cei ce se-ntorceau de pe câmpul de luptă. Avea o sfială ciudată înaintea lor, deși i-ar fi putut fi,cei mai mulți, nepoți. I se părea lui ca-s vrednici de o cinste deosebită, că știu lucruri pe care nimeni altul în lume nu le poate ști. Dar de vorbit cu ei trebuia să vorbească numaidecât. De la o vreme era nelipsit de la gară și cel dintâi sătean care-i dădea binețe soldatului ce se cobora era Moș Miron.
Cei pe care îi întâmpina nu-l prea înțelegeau, nu prea știau ce vrea să afle moșul de la ei. Și, oricât ar fi vrut să-și ascundă adevăratul gând, bătrânul tot era silit, în urmă, să mărturisească ce vrea și să vorbească deslușit.
- Uite ce-i nepoate. Noi pe-aici nu mai știm ce să credem. Toți mințesc, numa sufletul din noi nu. Voi, pe-acolo, trăbă c-aflați mai iute veștile: Au intrat ai noștri în război sau n-au intrat?
-Pân-acum nu,moșule. Da nădăjduim de la Dumnezeu...
Nădăjduia și bătrânul " de la Dumnezeu", dar prea-i era lui greu să mai aștepte. Din felul cum i se lungea fața bătrână, din felul cum îi sclipeau ochii în cap, se vedea limpede că vorbele spuse de cei ce veneau acasă bolnavi ori în concediu nu-l mulțumeau.
De cum a dat gură de primăvară, moșul a-nceput s-o ducă greu de tot. Își isprăvise tot ce strânsese peste vară, și bucatele erau scumpe foc. În câteva săptămâni și-a dat și cel din urmă ban, pe care abia l-a pescuit dintr-un cotlon al șerparului.
A văzut el că oameni bătrâni, femei bătrâne se tot duc pe la primărie și se-ntorc cu bani acasă. Locuia departe, în capătul satului, spre munte; pe la primărie n-a dat de zece ori în viața lui; dar lipsa îi dete brânci și, într-o zi, iacătă -l în fața primarului.
- Văd că toată lumea duce bani de aici. Va fi, pesămne, vrun ajutor pentru oamenii bătrâni și săraci ca mine, în vremea asta de schmpete crâncenă. Până -acum am mai avut câte ceva, de-acum!... și el făcu un semn cu degetul lui gros și noduros că " s-a tăiat ața".
- Dumneata nu poți căpăta moș Miroane, îi răspunse primarul. N-ai pe nume în război.
- Dar nici acasă!
- Adevărat că vei duce-o greu. Da stai, mi se pare că tot mai ai dumneata ceva. Ai vândut otava?
Moșul își încruntă sprâncenele și privi în pământ.
- N-am vândut-o!
-Apoi vezi, rău faci că n-o vinzi. Se plătește foarte bine. Poate aștepți să mai crească prețurile.
- Nu aștept!
- Atunci mi- o poți vinde chiar și mie.
Bătrânul îl privi cu dușmănie.
-N-ai dumneata bani să cumperi otava mea! Și s-a ridicat de pe scaun, și-a obilit trupul îngârbovit și-a ieșit din primărie pășind apăsat. De-atunci n-a mai dat pe-acolo.
Dar lipsa- tot mai grea.
Avea doi frați mai tineri, avea și alte neamuri mai aproape prin sat . Azi era la unul, mâne la altul, până când i s-a tăiat apa și la moara asta.
Rudeniile aduseră și ele vorba despre otavă, că ar putea-o vinde și ar lua bani frumoși pe ea.
-N-o vând! răspunse moșul mânios.
-Doar n-oi vrea s-o rumegi dumneata! Noi știm că ai în pod și otava de anul trecut.
-O am!
-Se vede că aștepti s-o vinzi pe-un car de bani. Până când ai s-o tot aduni?
Când auzise așa, s-a dus ca din pușcă, și mai mult n-a călcat pragul neamurilor. Ce s-adune? Abia era o căruță de otavă, că n- avea alt loc de coasă decât pe subt prunii din grădina lui.
Lipsa era acum și mai mare, dar moșul o mai putea strânge de grumaji: începuse prășitul cucuruzului, și de-acu încolo se țineau lanț prilejurile de câștig. Bătrân era, dar tot era căutat în lipsa mare a pălmașilor.
De la Sfânta Maria - Mare, de când intrase Romania în război, moșul nu s-a mai dus nicăieri la lucru. Nu și-a mai părăsit casa, curtea, mai ales grădina, din care trăgea cu urechea în depărtări, să prindă vuietul războiului. Veghea noapte după noapte și nu-i scăpa nici cel mai mic zgomot. Trecu o săptămână, trecură două...
În săptămâna a treia, noaptea, luni spre marți, moșul, cum stătea în grădină, prinse sunetul unei copite. Într-o clipă fu în drum, dinaintea casei . "De bună samă e un roșior", își zise el, adulmecând depărtările. În clipa aceea, în noaptea neagră se auzi un glas, aproape de tot:
- Cine-i acolo?
-Om bun, răspunse moșul.
-Dacă ești bun, vino aici!
Moș Miron, mândru ca un flăcăiandru, se înfundă în noapte.
Era o patrulă de cavalerie românească . Bătrânul nu-și putu ascunde mirarea cum de-au venit atâția,așa, pe nesimțite. Știriciră tot ce se putea afla de la bătrân și voiră sa-și continue drumul.
-O mică rugăminte am, nepoților: să vă dau o mână de otavă la cai.
Sergentul zâmbi și zise:
- Nu-i vreme pentru asta, moșule.
-Da când vă-ntoarceți? Am niște otavă ca strămătură!
Sergentul zâmbi din nou:
- Atunci ,nu zicem ba. Dacă ne întoarcem cu bine...
Și, peste două ceasuri, în puterea nopții, călăreții s-au întors cu bine. Moș Miron făcuse șapte legături de otavă și le scoase la poartă:
-Să vedeți numa ce otavă! Strămătură nu alta!
Călăreții luară-n șa sarcinile făcute de bătrân, îi mulțumiră și plecară în noapte.
Peste trei zile coloanele armatei treceau pe drumul de dinaintea casei lui moș Miron. Frontul fusese împins înainte. Era învălmășeală mare, și o căldură...
Carăle- unele treceau, altele odihneau. Și prin învălmășeala aceea de oameni și de vite se vedea un bătrânuț în straie albe, cu capul gol, cum tot iese pe portiță cu câte-o sarcină de otavă și cum o împrăștie înainte boilor sai cailor. În spate aducea otava, în mâna ținea o pâne albă căpătată de la soldați. Pălăria îi căzuse prin pod, în otavă, dar nici prin gând nu-i trecea s-o mai caute. Și, tot astfel, nu băgă de seamă că pe pânea albă, când mușca din ea, erau picuri marr-"lacrimi ce izvorau în neștire din ochii lui bătrâni.




                                                                                    Ion Agârbiceanu ( 1882-1963)