Puiul

Într-o primăvară, o prepeliță aproape moartă de oboseală - că venea de departe, tocmai din Africa - s-a lăsat din zbor într-un lan verde de grâu, la marginea unui lăstar. După ce s-a odihnit vreo câteva zile, a început să adune bețigașe, foi uscate, paie și fire de fân și și-a făcut un cuib pe un mușuroi de pământ, mai sus ca să nu i-l înece ploile; pe urmă, șapte zile de-a rândul a luat câte un ou, în tot șapte ouă mici ca niște cofeturi și a început să le clocească . Ai văzut cum stă găina pe ouă? Așa sta și ea, doar că ea în loc să stea în coteț, sta afară în grâu; și ploua de vărsa și ea nu se mișca, ca nu cumva să pătrunză o pictură de ploaie la ouă. După trei săptămâni i-au ieșit niște pui drăguți, nu goi ca puii de vrabie, îmbrăcați cu puf galben ca puii de găină, dar mici, parcă erau șapte gogoși de mătase, și au început să umble prin grâu după mâncare. Prepelița prindea câte o furnică ori câte o lăcustă, le-o fărâmița în bucățele mici, și ei, pic! pic! pic! cu cioculețele lor, o mâncau numaidecât. Și erau frumoși, cuminți și ascultători; se plimbau prinprejurul mamei lor și când îi strga : "Pitpalac!" repede veneau lângă ea.
Odată, prin iunie, când au venit țăranii să secere grâul, ăl mai mare dintre pui n-a alergat repede la chemarea mă-sii, și cum nu știa să zboare, haț! l-a prins un flăcău sub o căciulă. Ce frică a pățit când s-a simțit strâns în palma flăcăului, numai el a știu; îi bătea inima ca ceasornicul meu din buzunar; dar a avut noroc de un țăran bătrân, care s-a rugat pentru el:
- Lasă-l jos, mă Marine, că e păcat de el, moare. Nu-l vezi că de-abia e cât luleaua?!
Când s-a văzut scăpat, fuga speriat la prepeliță sa-i spuie ce a pățit. Ea l-a luat, l-a luat, l-a mângâiat și i-a spus:
- Vezi ce va să zică să nu mă asculți? Când te-i face mare, o să faci cum ăi vrea tu, dar acum, că ești mic, să nu ieși niciodată din vorba mea, că poți să pățești și mai rău.
Și așa trăiau acolo, liniștiți și fericiți. Din seceratul grâului și din ridicarea snopilor ss scuturaseră pe miriște o groază de boabe cu care se hrăneau și, măcar că nu era vreo apă prin apropiere, nu sufereau de sete, că beau dimineața picături de rouă de pe firele de iarbă. Ziua, când era căldură mare, stau la umbră în lăstar; după-amiaza când se potolea vipia, ieșeau cu toții pe miriște; iar în nopțile răcoroase se adunau grămadă, ca sub un cort, sub aripile ocrotitoare ale prepeliței. Încet -încet puful de pe ei s-a schimbat în fulgi și pene, și cu ajutorul mamei lor au început să zboare. Lecțiile de zbor se făceau dimineața spre răsăritul soarelui când se îngâna ziua cu noaptea, și seara în amurg, căci ziua era primejdios din cauza hereților, care dădeau târcoale pe deasupra miriștii.
Mama lor îi așeza la rând și îi intreba: " Gata?"" Da" , răspundeau ei. " Una, două, trei!" Și când zicea trei, frrr! zburau cu toții de la marginea lăstarului tocmai colo lângă cantonul de pe șosea și tot așa îndărăt. Și mama lor le spunea că-i învață să zboare pentru o călătorie lungă , pe care trebuia s-o facă în curând, când o trece vara. " Și-o să zburăm pe sus de tot, zile și nopți, și o să vedem dedesubtul nostru orașe mari și râuri și marea".
Într-o după-amiază, pe la sfârșitul lui august, pe când puii se jucau frumos în miriște împrejurul prepeliței, aud o căruță venind și oprindu-se în drumeagul de pe marginea lăstarului. Au ridicat toți în sus capetele cu ochișorii ca niște mărgele negre și ascultau.
"Nero! înapoi!" s-a auzi un glas strigând. Puii n-au priceput; dar mama lor care înțelesese că e un vânător, a rămas încremenită
Scăparea lor era lăstarul, dar tocmai dintr-acolo venea vânătorul. După o clipă de socoteală, le-a poruncit să se pitulească jos, lipiți cu pământul, și cu nici-un preț să nu se miște.
-Eu o să zbor; voi rămâneți nemișcați; care zboară e pierdut. Ați înțeles?
Puii au clipit din ochi c-au înțeles și au rămas așteptând în tăcere.
Se auzea fâșâitul unui câine care alerga prin miriște și din când în când glasul omului:
- Unde fugi! înapoi, Nero!
Fâșâitul se apropie - uite câinele: a rămas împietrit cu o labă în sus, cu ochii țintă înspre ei.
-Nu vă mișcați, le șoptește prepelița și se strecoară binișor mai departe
Câinele pășește încet după ea. Se apropie grăbit și vânătorul. Uite-l: piciorul lui e acum așa aproape de ei încât văd cum i se urcă o furnică pe carâmbul cizmei. Vai! cum le bate inima. După câteva clipe prepelița zboară ras cu pământul, la doi pași de la botul câinelui, care o urmărește; vânătorul se depărtează strigând:" Înapoi! înapoi!" Nu poate trage de frică să nu-și împuște câinele; dar prepelița se preface așa de bine că e rănită, încât câinele vrea cu orice preț s-o prindă; iar când socotește ea că e în afară de bătaia puștii, zboară repede spre lăstar.
În vremea asta puiul ăl mai mare, în loc să stea nemișcat ca frații lui, după cum le poruncise mă-sa, zboară; vânătorul îi aude pârâitul zborului, se întoarce și trage. Era cam departe. O singură alică l-a ajuns în aripă. N-a picat, a putut zbura până la lăstar; dar acolo, de mișcarea aripii, osul - la început doar plesnit - s-a crăpat de tot, și puiul a căzut cu o aripă moartă. Vânătorul, cunoscând desimea lăstarului și văzând ca trăsese într-un pui, nu s-a luat după dânsul, socotind că nu face truda de a-l căuta prin lăstar.
Ailalți pui nu s-au mișcat din locul unde-i lăsase prepelița. Ascultau în tăcere. Din când în când se auzeau pocnete de pușcă și glasul vânătorului strigând :" Aporte!" Mai târziu căruța s-a depărtat înspre vânător pe drumeagul lăstarului; încet -încet pocnetele și strigătele s-au pierdut, s-au stins, și, în tăcerea serii care se lăsa, nu se mai auzea decât cântecul greierilor; iar când s-a înnoptat și răsărea luna dinspre Cornățel, au auzit deslușit glasul mamei lor chemându-i din capul miriștii: "Pitpalac! Pitpalac!"
Repede au zburat spre ea și au găsit -o. Ea i-a numărat, lipsea unul .
- Unde e nenea?
- Nu știm, a zburat.
Atunci prepelița desperată a început să -l strige tare, mai tare, ascultând din toate părțile. Din lăstar i-a răspuns un glas stins: "Piu! Piu!"...
Când l-a găsit, când i-a văzut aripa ruptă, a înțeles că era pierdut; dar și -a ascuns durerea, ca să nu-l deznădăjduiască și pe el.
De-atunci au început zile triste pentru bietul pui; se uita cu ochii plânși cum frații lui se învățau la zbor dimineața și seara; iar noaptea, când ăialalți dormeau sub aripa mamei, el o intreba cu spaimă:
- Mamă, nu e așa că o să mă fac bine? Nu e așa că o să merg și eu să-mi arăți cetăți mari și râuri și marea?
- Da, mamă, răspundea prepelița, silindu-se să nu plângă.
Și a trecut vara. Au venit țăranii cu plugurile de au arat miriștea; prepelița s-a mutat cu puii într-un lan de porumb de alături; dar peste câtăva vreme au venit oamenii de au cules porumbul, au tăiat cocenii și au întors locul; atunci s- au mutat în niște pârloage din marginea lăstarului.
În locul zilelor mari și frumoase au venit zile mici și posomorâte, a început să cadă brumă și să se rărească frunza lăstarului. Pe înserate se vedeau rândunici întârziate zburând în rasul pământului, ori pâlcuri de alte păsări călătoare, iar în tăcerea nopților friguroase se auzeau strigătele cocorilor, mergând toate în aceeași parte, către miazăzi.
În inima bietei prepelițe era o luptă sfâșietoare. Ar fi vrut să se rupă în două: jumătate să plece cu copiii sănătoși, care sufereau de frigul toamnei înaintate, iar jumătate să rămâie cu puiul schilod, care se agăța de ea cu desperare. Suflarea dușmănoasă a crivățului, pornită fără veste într-o zi, a hotărât-o. Decât să-i moară toți puii, mai bine numai unul - și, fără să se uite înapoi , ca să nu-i slăbească hotărârea, a zburat cu puii zdraveni , pe când ăl rănit striga cu deznădejde:
- Nu mă lăsați! Nu mă lăsați!
A încercat să se târască după ei, dar n-a putut, și a rămas în loc, urmărindu-i cu ochii până au pierit în zarea dinspre miazăzi.
Peste trei zile toată preajma era îmbrăcată în haina albă și rece a iernii. După o ninsoare cu viscol, urmă un senin ca sticla, aducând cu dânsul un ger aprig.
La marginea lăstarului, un pui de prepeliță, cu aripa ruptă, stă zgribulit de frig.
După durerile grozave de adineaori, urmează acum o piroteală plăcută . Prin mintea lui fulgeră crâmpeie de vedenii... miriște... aripa caldă a mamei. Se clatină într-o parte și într-alta, și pică mort, cu degetele ghiarei împreunate ca pentru închinăciune.


                                                    Ioan Al. Brătescu-Voinești (1868-1946)