BOUL SI VITELUL

Un bou ca toti boii, putin la simtire,
În zilele noastre de soarta-ajutat,
Si decît toti fratii mai cu osebire,
Dobîndi-n cireada un post însemnat.

—Un bou în post mare? —- Drept, cam ciudat vine,
Dar asta se-ntîmpla în orcare loc:
Decît multa minte, stiu ca e mai bine
Sa ai totdauna un dram de noroc.

Asa d-a vietei vesela schimbare,
Cum si de mîndrie boul stapînit,
Se credea ca este decît toti mai mare,
Ca cu dînsul nimeni nu e potrivit.

Vitelul atuncea, plin de bucurie,
Auzind ca unchiul s-a facut boier,
Ca are clai suma si livezi o mie:
„Ma duc — zise-ndata — nitel fîn sa-i cer.“

Far-a pierde vreme, vitelul porneste,
Ajunge la unchiu, cearca a intra;
Dar pe loc o sluga vine si-l opreste:
„Acum doarme — zice — nu-l poci supara.“

— „Acum doarme? ce fel! pentru-ntia data
Dupa-prînz sa doarma! Obiceiul lui
Era sa nu saza ziua niciodata;
Ast somn nu prea-mi place, si o sa i-o spui.“

— „Ba sa-ti cauti treaba, ca manînci trînteala;
S-a schimbat boierul, nu e cum îl stii;
Trebuie-nainte-i sa mergi cu sfiala,
Priimit în casa daca vrei sa fii.“

La o mojicie atîta de mare,
Vitelul raspunde ca va astepta;
Dar unchiu se scoala, pleaca la plimbare,
Pe lînga el trece, far-a se uita.

Cu mîhnire toate baiatul le vede,
Însa socoteste ca unchiu-a orbit;
Caci fara-ndoiala nu putea a crede
Ca buna lui ruda sa-l fi ocolit.

A doua zi iarasi, prea de dimineata,
Sa- gaseasca vreme, la dînsul veni:
O sluga, ce-afara îl vedea ca-ngheata,
Ca sa-i faca bine, de el pomeni.

„Boierule — zise — asteapta afara
Ruda dumitale, al doamnei vaci fiu.“
— „Cine? a mea ruda? Mergi de-l da pe scara.
N-am asfel de rude, si nici voi sa-l stiu. 

                                                                                          Grigore Alexandrescu

BALADA UNUI GREIER MIC

Peste dealuri zgribulite,
Peste ţarini zdrenţuite,
A venit aşa, deodată,
Toamna cea întunecată.

Lungă, slabă şi zăludă,
Botezând natura udă
C-un mănunchi de ciumafai, -
Când se scutură de ciudă,
Împrejurul ei departe
Risipeşte-n evantai
Ploi mărunte,
Frunze moarte,
Stropi de tină,
Guturai...

Şi cum vine de la munte,
Blestemând
Şi lăcrimând,
Toţi ciulinii de pe vale
Se pitesc prin văgăuni,
Iar măceşii de pe câmpuri
O întâmpină în cale
Cu grăbite plecăciuni...

Doar pe coastă, la urcuş,
Din căsuţa lui de humă
A ieşit un greieruş,
Negru, mic, muiat în tuş
Şi pe-aripi pudrat cu brumă:

- Cri-cri-cri,
Toamnă gri,
Nu credeam c-o să mai vii
Înainte de Crăciun,
Că puteam şi eu s-adun
O grăunţă cât de mică,
Ca să nu cer împrumut
La vecina mea furnică,
Fi'ndcă nu-mi dă niciodată,
Şi-apoi umple lumea toată
Că m-am dus şi i-am cerut...

Dar de-acuş,
Zise el cu glas sfârşit
Ridicând un picioruş,
Dar de-acuş s-a isprăvit...
Cri-cri-cri,
Toamnă gri,
Tare-s mic şi necăjit!

                                                                                         George Toparceanu

GREIERELE SI FURNICA

                        Petrecuse cu chitara

                        Toată vara.

                        Însă iată că-ntr-o zi

                        Când viforniţa porni,

                        Greierele se trezi

                        Fără muscă, fără râmă,

                        Fără umbră de fărâmă.

                        Ce să facă? Hai să ceară

                        La Furnică, pân’ la vară,

                        Niscai boabe de secară.

                        – „Pe cuvânt de lighioană,

                        Voi plăti cinstit cucoană,

                        Cu dobânzi, cu tot ce vrei!”

                        Dar Furnica, harnică,

                        Are un ponos al ei:

                        Nu-i din fire darnică

                        Şi-i răspunde cam răstit:

                        – Astă-vară ce-ai păţit?

                        – Dacă nu e cu bănat.

                        Zi şi noapte am cântat

                        Pentru mine, pentru toţi…

                        – „Joacă astăzi dacă poţi!”

                                                                               Jean de La Fontaine

GANDACELUL

                        – De ce m-ai prins în pumnul tău,

                        Copil frumos, tu nu ştii oare

                        Că-s mic şi eu şi că mă doare

                        De ce mă strângi aşa de rău?

                        Copil ca tine sunt şi eu,

                        Şi-mi place să mă joc şi mie,

                        Şi milă trebuie să-ţi fie

                        De spaima şi de plânsul meu!

                        De ce să vrei să mă omori?

                        Că am şi eu părinţi ca tine,

                        Şi-ar plânge mama după mine,

                        Şi-ar plânge bietele surori,

                        Şi-ar plânge tata mult de tot

                        Căci am trăit abia trei zile,

                        Îndură-te de ei, copile,

                        Şi lasă-mă, că nu mai pot!

                        Aşa plângea un gândăcel

                        În pumnul ce-l strângea să-l rupă

                        Şi l-a deschis copilul după

                        Ce n-a mai fost nimic din el!

                        A încercat să-l mai învie

                        Suflându-i aripile-n vânt,

                        Dar a căzut în ţărnă frânt

                        Şi-nţepenit pentru vecie!

                        Scârbit de fapta ta cea rea,

                        Degeaba plângi acum, copile,

                        Ci du-te-n casă-acum şi zi-le

                        Părinţilor isprava ta.

                        Şi zi-le că de-acum ai vrea

                        Să ocroteşti cu bunătate,

                        În cale-ţi, orice vietate,

                        Oricât de făr-de-nsemnatate

                        Şi-oricât de mică ar fi ea!

                                                                                                 Elena Farago

ZDREANTA

 L-aţi văzut cumva pe Zdreanţă
Cel cu ochii de faianţă?
E un câine zdrenţuros
De flocos, dar e frumos,
Parcă-i strâns din petice
Ca să-1 tot împiedice
Ferfeniţele-i atârnă
Şi pe ochi, pe nara cârnă,
Şi se-ncurcă şi descurcă,
Parcă-i scos din câlţi de furcă.

Are însă o ureche
De pungaş, fără pereche.
Dă târcoale la coteţ,
Ciufulit şi-aşa lăieţ,
Aşteptând un ceas şi două
O găină să se ouă,
Cate cântă cotcodace,
Proaspăt oul când şi-1 face

De când e-n gospodărie
Multe a-nvăţat şi ştie
Şi, pe brânci, târâş, grăpiş
Se strecoară pe furiş.
Pune laba, ia cu botul
Şi-nghite oul cu totul.

-Unde-i oul? a-ntrebat
Gospodina. „-L-a mâncat!”
– Stai niţel, că te dezvăţ
Fără mătură şi băţ
Te învaţă mama minte!
Şi i-a dat un ou fierbinte
Dar de cum l-a îmbucat
Zdreanţă l-a şi lepădat
Şi-a-njurat cu un lătrat.

Când se uită la găină
Cu culcuşul lui, vecină,
Zice Zdreanţă-n gândul lui
S-a făcut a dracului!

                                                                                                Vasile Alecsandri

BABA CLOANTA

Baba cloanta cotoroanta
Rontaind ea roanta, roanta
Dintii-i cad. Ii ia taraboanta
Si ii duce la tocila
Sa mai dea pe ei c-o pila.
Baba cloanta, ce copila!
Mai asculta de parinti
Daca vrei in gura dinti!
Nu mai roade cremenea
Si-alte pietre-asemenea!

Câți-ca-voi!

Sus, pe gardul dinspre vie,
O gaină cenușie
Și-un cocos împintenat
S-au suit și stau la sfat:
Ia te uită, mă rog ție,
Cât de sus ne-am înălțat!


Și deodată, cu glas mare,
Începură amândoi,
Să cotcodăcească-n soare:
Nimeni-nu-mai-e-ca-noi!
Nimeni-nu-mai-e-ca-noi!
Dar de sus, din corcoduș,
Pitulându-se-ntre foi,
Mititel și jucăuș,
Le-a răspuns un pițigoi:
Câți-ca-voi! Câți-ca-voi!

                                                                                             George Topârceanu

Maria Putoianca

Maria cade roabă. E dusă la Divan.
Acolo se prezintă superbului sultan.
E jună și frumoasă sub ostășești veștminte!
Frumoasele-amazoane, ea mândru ne aminte.
E-naltă și subțire, ca bradul copilaș;
Pe albu-i sân, păr negru se varsă drăgălaș.
Cum plană întristarea pe cugete senine!
Iar gura-i e o roză cu sânge și cu vine.
— „De ce-ai luat veștminte și arme de bărbăt
Ca să te lupți cu turcii? sultanul a-ntrebat.
Urmat-ai tu în luptă vreun ostaș ce-ți place?"
Și a Mariei față mai rumenă se face.
— „Nu am urmat pe nimeni, și, dacă arme port,
Voi să-mi răzbun prin sânge părintele meu mort."
— „Mulți turci ucis-ai oare? Eu pot a-ți da iertare
De n-ai ucis nici unul!" La astă întrebare,
Maria îi răspunde: — Îti jur pe Dumnezeu,
Ucis-am numai nouă, și mult îmi pare rău!
Îmi trebuia o mie ca să răzbun un tată
A cărui scurtă viață fu de virtuți bogată."
Sultanul cu mirare pe fată auzi
— „Fii liberă, trăiește! Ești demnă a trăi!"

                                                                                                        Dimitrie Bolintineanu

Muma lui Ştefan cel Mare

---

 
I
Pe o stâncă neagră, într-un vechi castel,
Unde cură-n poale un râu mititel,
Plânge şi suspină tânăra domniţă,
Dulce şi suavă ca o garofiţă;
Căci în bătălie soţul ei dorit
A plecat cu oastea şi n-a mai venit.
Ochii săi albaştri ard în lăcrimele
Cum lucesc în rouă două viorele;
Buclele-i de aur cad pe albu-i sân,
Rozele şi crinii pe faţă-i se-ngân.
Însă doamna soacră lângă ea veghează
Şi cu dulci cuvinte o îmbărbătează.

II
Un orologiu sună noaptea jumătate.
În castel în poartă oare cine bate?
- "Eu sunt, bună maică, fiul tău dorit;
Eu, şi de la oaste mă întorc rănit.
Soarta noastră fuse crudă astă dată:
Mica mea oştire fuge sfărămată.
Dar deschideţi poarta... Turcii mă-nconjor...
Vântul suflă rece... Rănile mă dor!"
Tânăra domniţă la fereastră sare.
- "Ce faci tu, copilă?" zice doamna mare.
Apoi ea la poartă atunci a ieşit
Şi-n tăcerea nopţii astfel i-a vorbit:
- "Ce spui, tu, străine? Ştefan e departe;
Braţul său prin taberi mii de morţi împarte.
Eu sunt a sa mumă; el e fiul meu;
De eşti tu acela, nu-ţi sunt mumă eu!
Însă dacă cerul, vrând să-ngreuieze
Anii vieţii mele şi să mă-ntristeze,
Nobilul tău suflet astfel l-a schimbat;
Dacă tu eşti Ştefan cu adevărat,
Apoi tu aice fără biruinţă
Nu poţi ca să intri cu a mea voinţă.
Du-te la oştire! Pentru ţara mori!
Şi-ţi va fi mormântul coronat cu flori!"

III
Ştefan se întoarce şi din cornu-i sună;
Oastea lui zdrobită de prin văi adună.
Lupta iar începe... Duşmanii zdrobiţi
Cad ca nişte spice, de securi loviţi.

                                                                                            Dimitrie Bolintineanu

Toma Alimoș

                        Departe, frate, departe,
                        Departe şi nici prea foarte,
                        Sus, pe şesul Nistrului,
                        Pe pământul turcului;
                        Colo-n zarea celor culmi,
                        La groapa cu cinci ulmi,
                        Ce răsar dintr-o tulpină
                        Ca cinci fraţi de la o mumă,
                        Şedea Toma Alimoş,
                        Boier din Ţara de Jos;
                        Şedea Toma cel vestit
                        Lângă murgu-i priponit
                        Cu ţăruşul de argint
                        Bătut negru în pământ;
                        Şi pe iarbă cum şedea,
                        Mândră masă-şi întindea
                        Şi tot bea şi veselea
                        Şi din gură-aşa zicea:
                        – Închinare-aş şi n-am cui!
                        Închinare-aş murgului,
                        Dar mi-e murgul cam nebun
                        Şi de fugă numai bun;
                        Închinare-aş armelor,
                        Armelor, surorilor,
                        Dar şi ele-s lemne seci,
                        Lemne seci, oţele reci!
                        Închina-voi ulmilor,
                        Urieşii culmilor,
                        Că sunt gata să-mi răspunză
                        Cu freamăt voios de frunză,
                        Şi-n văzduh s-or clătina
                        Şi mie s-or închina!
                        Iată, mări, cum grăia,
                        Că-n departe auzea
                        Un nechez ce nechezea
                        Şi se tot apropia.
                        Toma-ncet mi se scula,
                        Peste câmpuri se uita
                        Şi zărea un hoţoman
                        Pe-un cal negru dobrogean,
                        Pe-un cal sprinten voinicesc…
                        Plătea cât un cal domnesc.
                        Hoţomanul nalt, pletos
                        Cum e un stejar frunzos,
                        Era Manea cel spătos,
                        Cu cojoc mare, miţos,
                        Cu cojoc întors pe dos,
                        Şi cu ghioaga nestrungită
                        Numai din topor cioplită.
                        El la Toma-ncet venea
                        Şi din gură-aşa-i grăia:
                        – Alei! Toma Alimoş,
                        Boier din Ţara de Jos,
                        Ce ne calci moşiile
                        Şi ne strici fâneţele?
                        Boier Toma Alimoş
                        Îi da plosca cu vin roş:
                        – Să trăieşti, Mane fărtate!
                        Dă-ţi mânia după spate,
                        Ca să bem în giumătate.
                        Mane cu stânga lua,
                        Cu dreapta se înarma,
                        Paloşul din sân scotea,
                        Ş-aşa bine-l învârtea
                        Ş-aşa bine mi-l chitea,
                        Că pe Toma mi-l tăia
                        Pe la furca pieptului,
                        La încinsul brâului,
                        Deasupra buricului,
                        Unde-i greu voinicului.
                        Toma crunt se oţerea…
                        Mane-n scări se-nţepenea,
                        Dos la fugă şi punea.
                        – Alelei! fecior de lele!
                        Căci răpişi zilele mele!
                        De te-aş prinde-n mâna mea,
                        Zile tu n-ai mai avea!
                        Şi cum sta de cuvânta,
                        Maţele şi le-aduna,
                        În coşuri şi le băga,
                        Pe deasupra se-ncingea
                        Şi la murgu-i se ducea
                        Şi cu murgu aşa grăia:
                        – Alelei! murguleţ mic,
                        Alei! dragul meu voinic!
                        De-ai putea la bătrâneţe
                        Cum puteai la tinereţe!
                        Murgul ochii-şi aprindea,
                        Necheza şi răspundea:
                        – Iată coama, sai pe mine
                        Şi de-acum te ţine bine,
                        Să-ţi arăt la bătrâneţe
                        Ce-am plătit la tinereţe!
                        Toma iute-ncăleca,
                        După Mane se lua
                        Şi mereu, mereu striga:
                        – Alelei! murguleţ mic,
                        Alei! murgul meu voinic,
                        Aşterne-te drumului
                        Ca şi iarba câmpului
                        La suflarea vântului!
                        Murgul mic se aşternea,
                        Mane-n lături se zărea,
                        Toma turba şi răcnea:
                        – Tăiatu-m-ai tâlhăreşte,
                        Fugitu-mi-ai mişeleşte.
                        De te-as prinde-n mâna mea,
                        Zile tu n-ai mai avea!
                        Stăi pe loc să ne-ntâlnim,
                        Două vorbe să grăim,
                        Două vorbe oţelite
                        Cu paloşele grăite!
                        Mane-n lături tot fugea,
                        Iară Toma-l agiungea
                        Ş-aşa bine mi-l chitea,
                        Că din fugă mi-l tăia
                        Giumătate-a trupului
                        Cu trei coaste-a negrului!
                        Mane-n două jos cădea,
                        Toma murgului zicea:
                        – Alelei! murguleţ mic,
                        Alei! dragul meu voinic!
                        Ochii-mi se painginesc,
                        Norii sus se învârtesc.
                        Te grăbeşte, aleargă, fugi
                        Şi ca gândul să mă duci
                        Colo-n zarea celor culmi,
                        La gropana cu cinci ulmi,
                        Că eu, murgule-oi muri,
                        Pe tine n-oi mai sări!
                        Iar când sufletul mi-oi da,
                        Când nu te-oi mai dezmierda,
                        Din copită să-ţi faci sapă,
                        Lângă ulmi să-mi faci o groapă,
                        Şi cu dinţii să m-apuci,
                        În tainiţă să m-arunci,
                        Ulmii că s-or clătina,
                        Frunza că s-a scutura,
                        Trupul că mi-a astupa.

                                                                                 baladă populară culeasă de Vasile Alecsandi

O scrisoare de la Muselim-Selo

---

 
Măicuţă dragă, cartea mea
Găsească-mi-te-n pace!
Pe-aici e vânt şi vreme grea,
Şi-Anton al Anei zace
De patru luni, şi-i slab şi tras,
Să-l vezi, că-ţi vine plânsul,
Că numai oasele-au rămas
Şi sufletul dintr-însul.

Apoi, să ştii c-a fost război
Şi moarte-aici, nu şagă:
Cădeau pe dealuri, dintre noi,
Ca frunza, mamă dragă.
Şi-acolo-n deal, cum fulgera,
Un plumb simţii că vine
Şi n-avu loc, cât larg era,
Decât în piept la mine.

Mi-e bine-acum, şi-aşa socot
Că nu va trece luna
Şi-oi fi scăpat de-aici detot.
Dar vezi te rog de una:
Să nu mai faci cum ai făcut
S-aduni la tine satul,
De veselă că ţi-ai văzut
Acasă iar băiatul!

Să vezi pe-aici şi ciungi şi-ologi!
Hristos să-i miluiască!
Tu mergi la popa-n sat să-l rogi
O slujbă să-mi citească.
Puteri de nu vei fi având
De plată, vorba-i lasă,
Că-i voi lucra o zi, oricând,
La-ntorsul meu acasă.

Pe Nuţu vi-l lăsasem mic,
Cu creştetul cât masa -
O fi acum ştrengar voinic
Şi vă răstoarnă casa?
Făcutu-i-aţi şi lui la fel
Căciulă, cum am vrut-o?
Aveam o piele-n pod, de miel,
Doar nu veţi fi vândut-o?

Nevestei mele să-i mai spui
Să-mi cumpere o coasă,
Cea veche nu ştiu este-ori nu-i
Şi-o fi acum şi roasă
De când rugina scurmă-n ea.
Să-mi văd, o date-ar sfântul,
Cum cade iarba-n faţa mea
Şi-mi bate-n plete vântul!

Ea lupte-se cum biet o ştii,
C-aşa ne dete soartea,
Că şi noi ne-am luptat pe-aci
Cu greul şi cu moartea;
Dar l-a ajuns şi pe harap
Blestemele şi plânsul,
Că noi i ne-am ţinut de cap
Şi-ntrarăm după dânsul.

Şi i-am făcut, măicuţă, vânt!
L-am scos detot din ţară,
Măcar stătea pe sub pământ
Şi nu ieşea pe-afară.
Şi-am prins şi pe-mpăratul lor,
Pe-Osman nebiruitul,
Că-l împuşcase-ntr-un picior
Şi-aşa i-a fost sfârşitul.

Păi, ne ţinea pesemne proşti,
Să-şi joace hopa-tropa,
Că nu puteam să batem oşti!
Dar poate taica popa
V-a spus de prin gazeturi tot -
El cum şi-a dat juncanii?
Acum i-aş cumpăra, să pot,
Dar nu mai am, azi, banii.

Mă doare-n piept, dar nu să ţip,
Şi-aşa mi-e dor de-acasă,
Şi-aş vrea să plec, dar nu e chip
Că vodă nu mă lasă.
Dar uite, nu e nu ştiu cât
O lună chinuită,
Şi-o să te strâng de după gât,
Măicuţa mea iubită...

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

Aşa mi-a spus Ion să-ţi scriu,
Iubească-ţi-l pământul!
Şi-am tot lăsat, pân-a fost viu,
Şi-mi ţin acum cuvântul.
Să te mângâie Dumnezeu,
C-aşa e la bătaie -
Şi-am scris această carte eu,
Căprarul Nicolae.

El Zorab

La paşa vine un arab,
Cu ochii stinşi, cu graiul slab.
- "Sunt, paşă, neam de beduin,
Şi de la Bab-el-Manteb vin
Să vând pe El-Zorab.

Arabii toţi răsar din cort,
Să-mi vadă roibul, când îl port
Şi-l joc în frâu şi-l las în trap!
Mi-e drag ca ochii mei din cap
Şi nu l-aş da nici mort.

Dar trei copii de foame-mi mor!
Uscat e cerul gurii lor;
Şi de amar îndelungat,
Nevestei mele i-a secat
Al laptelui izvor!

Ai mei pierduţi sunt, paşă, toţi:
O, mântuie-i, de vrei, că poţi!
Dă-mi bani pe cal! Că sunt sărac!
Dă-mi bani! Dacă-l găseşti pe plac,
Dă-mi numai cât socoţi!

El poartă calul, dând ocol,
În trap grăbit, în pas domol,
Şi ochii paşei mari s-aprind;
Cărunta-i barbă netezind
Stă mut, de suflet gol.

- "O mie de ţechini primeşti?
- "O, paşă, cât de darnic eşti!
Mai mult decât în visul meu!
Să-ţi răsplătească Dumnezeu,
Aşa cum îmi plăteşti!

Arabul ia, cu ochii plini
De zâmbet, mia de ţechini -
De-acum, de-acum ei sunt scăpaţi,
De-acum vor fi şi ei bogaţi,
N-or cere la străini!

Nu vor trăi sub cort în fum,
Nu-i vor cerşi copiii-n drum,
Nevasta lui se va-ntrema;
Şi vor avea şi ei ce da
Săracilor de-acum! -

El strânge banii mai cu foc,
Şi pleacă, beat de mult noroc,
Şi-aleargă dus d-un singur gând,
Deodată însă, tremurând,
Se-ntoarce, stă pe loc.

Se uită lung la bani, şi pal
Se clatină, ca dus de-un val,
Apoi la cal priveşte drept;
Cu paşii rari, cu fruntea-n piept,
S-apropie de cal.

Cuprinde gâtul lui plângând
Şi-n aspra-i coamă îngropând
Obrajii palizi: - "Pui de leu,
Suspină trist. Odorul meu,
Tu ştii că eu te vând!

Copiii mei nu s-or juca
Mai mult cu frunze-n coama ta,
Nu te-or petrece la izvor:
De-acum smochini, din mâna lor,
Ei n-or avea cui da!

Ei nu vor mai ieşi cu drag
Să-ntindă mâinile din prag,
Să-i iau cu mine-n şea pe rând!
Ei nu vor mai ieşi râzând
În calea mea şirag!

Copiii mei cum să-i îmbun
Nevestei mele ce să-i spun,
Când va-ntreba de El-Zorab
Va râde-ntregul neam arab
De bietul Ben-Ardun!

Raira, tu, nevasta mea,
Pe El-Zorab nu-l vei vedea
De-acum, urmându-te la pas,
Nici în genunchi la al tău glas
El nu va mai cădea!

Pe-Ardun al tău, pe Ben-Ardun,
N-ai să-l mai vezi în zbor nebun
Pe urma unui şoim uşor
Ca să-ţi împuşte şoimu-n zbor;
Nu-i vei pofti: Drum bun!

Nu vei zâmbi, cum saltă-n vânt
Ardun al tău în alb vestmânt;
Şi ca să simţi sosirea lui
Mai mult de-acum tu n-o să pui
Urechea la pământ!

O, calul meu! Tu, fala mea,
De-acum eu nu te voi vedea
Cum ţii tu nările-n pământ
Şi coada ta fuior în vânt,
În zbor de rândunea!

Cum mesteci spuma albă-n frâu,
Cum joci al coamei galben râu.
Cum iei pământul în galop
Şi cum te-aşterni ca un potop
De trăsnete-n pustiu!

Ştia pustiul de noi doi
Şi zarea se-ngrozea de noi -
Şi tu de-acum al cui vei fi?
Şi cine te va mai scuti
De vânturi şi de ploi?

Nu vor grăi cu tine blând,
Te-or înjura cu toţi pe rând
Şi te vor bate, -odorul meu,
Şi te-or purta şi mult, şi greu;
Lăsa-te-vor flămând!

Şi te vor bate, -odorul meu,
Să mori tu, cel crescut de noi!...
Ia-ţi banii, paşă! Sunt sărac,
Dar fără cal eu ce să fac:
Dă-mi calul înapoi!

Se-ncruntă paşa: - "Eşti nebun?
Voieşti pe ianiceri să-i pun
Să te de-a câinilor? Aşa!
E calul meu, şi n-aştepta
De două ori să-ţi spun!

- Al tău? Acel care-l crescu
Iubindu-l, cine-i: eu ori tu?
De dreapta cui ascultă el,
Din leu turbat făcându-l miel?
Al tău? O, paşă, nu!

Al meu e! Pentru calul meu
Mă prind de piept cu Dumnezeu -
Ai inimă! Tu poţi să ai
Mai vrednici şi mai mândri cai,
Dar eu, stăpâne, eu?

Întreagă mila ta o cer!
Alah e drept şi-Alah din cer
Va judeca ce-i între noi,
Că mă răpeşti şi mă despoi,
M-arunci pe drum să pier.

Şi lumea te va blestema,
Că-i blestem făptuirea ta!
Voi merge, paşă, să cerşesc,
Dar mila voastră n-o primesc -
Ce bine-mi poţi tu da?

Dă paşa semn. - "Să-l dezbrăcaţi
Şi binele în vergi i-l daţi!
Sar eunucii, vin, îl prind -
Se-ntoarce-arabul răsărind
Cu ochii îngheţaţi...

El scoate grabnic un pumnal,
Şi-un val de sânge, roşu val
De sânge cald a izvorât
Din nobil-încomatul gât,
Şi cade mortul cal.

Stă paşa beat, cu ochi topiţi,
Se trag spahiii-ncremeniţi.
Şi-arabul, în genunchi plecat,
Sărută sângele-nchegat
Pe ochii-nţepeniţi.

Să-ntoarce-apoi cu ochi păgâni
Şi-aruncă fierul crunt din mâini:
- "Te-or răzbuna copiii mei!
Şi-acum mă taie, dacă vrei,
Şi-aruncă-mă la câini!

                                                                                                          George Coșbuc

Noi vrem pământ

Flămând și gol, făr-adăpost, Mi-ai pus pe umeri cât ai vrut, Și m-ai scuipat și m-ai bătut Și câine eu ți-am fost! Ciocoi pribeag, adus de vânt, De ai cu iadul legământ Să-ți fim toți câini, lovește-n noi! Răbdăm poveri, răbdăm nevoi Și ham de cai, și jug de boi Dar vrem pământ! O coajă de mălai de ieri De-o vezi la noi tu ne-o apuci. Băieții tu-n război ni-i duci, Pe fete ni le ceri. Înjuri ce-avem noi drag și sfânt: Nici milă n-ai, nici crezământ! Flămânzi copiii-n drum ne mor Și ne sfârșim de mila lor Dar toate le-am trăi usor De-ar fi pământ! De-avem un cimitir în sat Ni-l faceți lan, noi, boi în jug. Și-n urma lacomului plug Ies oase și-i păcat! Sunt oase dintr-al nostru os: Dar ce vă pasă! Voi ne-ați scos Din case goi, în ger și-n vânt, Ne-ați scos și morții din mormânt; O, pentru morți și-al lor prinos Noi vrem pământ! Și-am vrea și noi, și noi să știm Că ni-or sta oasele-ntr-un loc, Că nu-și vor bate-ai voștri joc De noi, dacă murim. Orfani și cei ce dragi ne sânt De-ar vrea să plangă pe-un mormânt, Ei n-or ști-n care sânt zăcem, Căci nici pentr-un mormânt n-avem Pământ și noi creștini suntem! Și vrem pământ! N-avem nici vreme de-nchinat. Căci vremea ni-e în mâni la voi; Avem un suflet încă-n noi Și parcă l-ați uitat! Ați pus cu toții jurământ Să n-avem drepturi și cuvânt; Bătăi și chinuri, când țipăm, Obezi și lanț când ne mișcăm, Și plumb când istoviți strigăm Că vrem pământ! Voi ce-aveți îngropat aici? Voi grâu? Dar noi strămoși și tați Noi mame și surori și frați! În lături, venetici! Pământul nostru-i scump și sfant, Că el ni-e leagăn și mormânt; Cu sânge cald l-am apărat, Și câte ape l-au udat Sunt numai lacrimi ce-am vărsat Noi vrem pământ! N-avem puteri și chip de-acum Să mai trăim cerșind mereu, Că prea ne schingiuiesc cum vreu Stăpâni luati din drum! Să nu dea Dumnezeu cel sfânt, Să vrem noi sânge, nu pământ! Când nu vom mai putea răbda, Când foamea ne va răscula, Hristosi să fiți, nu veți scăpa Nici în mormânt!

George Coșbuc( 1866-1918)

PRINȚUL MIORLAU

Într-o împaratie cam ploioasă,
trăiau un împărat și-o împărăteasă
ce-aveau, cum se cuvine, și un prinț,
singur la părinți.
Prințul era de șase anișori
și miorlăia din noapte până-n zori.
În loc de “vreau!” spunea “miorlau!”
și tot “miorlau!” pentru “nu vreau!”

Deci, cum spuneam, cu prințul miorlăit
deloc nu era lesne de trăit.
Când i se aduceau bomboane –
el miorlăia ca vrea baloane;
și-n loc de baloane
voia tromboane,
și-n loc de tromboane
voia bomboane,
dar niste bomboane
cu gust de baloane,
și-n care să sufle
ca-n niște tromboane.

Astfel de dulciuri – vai! Nu se găseau...
Și prințul miorlăia: Miorlau! Miorlau!
Miorlau! – că plouă afară;
Miorlau! – că afară-i soare;
Miorlau! – că-i zi de lucru;
Miorlau! – că-i sărbătoare...
Părinții nu mai știau ce să-i mai facă
- numai să tacă...
Îi aduceau în fiecare zi
o mie o sută una jucării:
căișori de lemn,
puști de tras la semn,
gume și creioane,
rațe dolofane
de celuloid,
și căței și mâțe,
și păpuși semețe,
cu ochi ce se-nchid,
și iar se deschid...

Ah, dar prințul nostru nu tăcea de fel
El voia ceva știut numai de el:
Miorlau! – de ce e luna luna?
Miorlau! – friptura nu e bună!
Miorlau! – vreau să mănânc compot!
Nu vreau compot că nu mai pot!

...Albi și împăratul, albi și-mpărăteasa
De atâta miorlăială, se-mbolnăvise casa.
Canarii asurzira, cățeii leșinară,
iar caii se mutară cu totu-n altă țară.
Bostanii și verzele
părăsira grădinile.
Fugiră găinile,
Zburară și berzele
Și se făcu – pe câte știu –
în jurul prințului – pustiu.
...Doar mâțele sosiră toate
cu cozile încârligate,
torcând de zor,
la prințișor.
Sfârr...Sfârr...
Ce pisici!
Cu ochi mici!
Ce motani
năzdrăvani!
Și-ncepură să-l ațâțe,
miorlăind motani si mâțe:
“Miau-miorlau!
Hai cu noi!
Nu esti prinț
Ești pisoi –
Nu mai sta! Vino-ncoa!
De-acum, șoareci vei mânca”.

Atunci prințișorul, de frică
să nu se prefacă-n pisică,
uită de miorlăitul lui, firește,
și prinse să vorbească omenește
Pisicile-au plecat tiptil, tiptil:
“Acesta nu-i pisoi, ci e copil!”
Și foarte bosumflate fură ele
că au putut astfel să se înșele...

Dragi copii, povestea-i gata,
Să vă duceti imediat
și la mama, și la tata,
să le spuneți răspicat:
“Iubiții mei părinți, nu vreau
să fiu și eu un prinț Miorlau!”


                                                                         Nina Cassian(1924- 2014)

Fiind băiet păduri cutreieram

Fiind băiet păduri cutreieram
Şi mă culcam ades lângă isvor,
Iar braţul drept sub cap eu mi-l puneam
S-aud cum apa sună-ncetişor:
Un freamăt lintrecea din ram în ram
Şi un miros venea adormitor.
Astfel ades eu nopţi întregi am mas,
Blând îngânat de-al valurilor glas.

Răsare luna,-mi bate drept în faţă:
Un rai din basme văd printre pleoape,
Pe câmpi un val de arginţie ceaţă,
Sclipiri pe cer, văpaie preste ape,
Un bucium cântă tainic cu dulceaţă,
Sunând din ce în ce tot mai aproape...
Pe frunza-uscate sau prin naltul ierbii,
Părea c-aud venind în cete cerbii.

Alături teiul vechi mi se deshcide:
Din el ieşi o tânără crăiasă,
Pluteau în lacrimi ochii-mi plini de vise,
Cu fruntea ei într-o maramă deasă,
Cu ochii mari, cu gura-abia închisă;
Ca-n somn încet-încet pe frunze pasă,
Călcând pe vârful micului picior,
Veni alături, mă privi cu dor.

Şi ah, era atâta de frumoasă,
Cum numa-n vis o dată-n viaţa ta
Un înger blând cu faţa radioasă,
Venind din cer se poate arăta;
Iar păru-i blond şi moale ca mătasa
Grumazul alb şi umerii-i vădea.
Prin hainele de tort subţire, fin,
Se vede trupul ei cel alb deplin.

Mihai Eminescu( 1850- 1889)

Mama

În vaduri ape repezi curg
Şi vuiet dau în cale,
Iar plopi în umedul amurg
Doinesc eterna jale.
Pe malul apei se-mpletesc
Cărări ce duc la moară -
Acolo, mamă, te zăresc
Pe tine-ntr-o căscioară.

Tu torci. Pe vatra veche ard,
Pocnind din vreme-n vreme,
Trei vreascuri rupte dintr-un gard.
Iar flacăra lor geme:
Clipeşte-abia din când în când
Cu stingerea-n bătaie,
Lumini cu umbre-amestecând
Prin colţuri de odaie.

Cu tine două fete stau
Şi torc în rând cu tine;
Sunt încă mici şi tată n-au
Şi George nu mai vine.
Un basm cu pajuri şi cu zmei
Începe-acum o fată,
Tu taci ş-asculţi povestea ei
Şi stai îngândurată.

Şi firul tău se rupe des,
Căci gânduri te frământă.
Spui şoapte fără de-nţeles,
Şi ochii tăi stau ţântă.
Scapi fusul jos; nimic nu zici
Când fusul se desfiră...
Te uiţi la el şi nu-l ridici,
Şi fetele se miră.

...O, nu! Nu-i drept să te-ndoieşti!
La geam tu sari deodată,
Prin noapte-afară lung priveşti -
- "Ce vezi?î întreab-o fată.
- "Nimic... Mi s-a părut aşa!
Şi jalea te răpune,
Şi fiecare vorbă-a ta
E plâns de-ngropăciune.

Într-un târziu, neridicând
De jos a ta privire:
- "Eu simt că voi muri-n curând,
Că nu-mi mai sunt în fire...
Mai ştiu şi eu la ce gândeam?
Aveţi şi voi un frate...
Mi s-a părut c-aud la geam
Cu degetul cum bate.

Dar n-a fost el!... Să-l văd venind,
Aş mai trăi o viaţă.
E dus, şi voi muri dorind
Să-l văd o dată-n faţă.
Aşa vrea poate Dumnezeu,
Aşa mi-e datul sorţii,
Să n-am eu pe băiatul meu
La cap, în ceasul morţii!

Afară-i vânt şi e-nnorat,
Şi noaptea e târzie;
Copilele ţi s-au culcat -
Tu, inimă pustie,
Stai tot la vatră-ncet plângând:
E dus şi nu mai vine!
Ş-adormi târziu cu mine-n gând
Ca să visezi de mine!

George Coșbuc ( 1866- 1918) 

Bade Ioane

Bade Ioane, m-aș gîndi să-ți fac
Un cîntec nou, de ți-ar mai fi pe plac.
Dă-ți de la buze buciumul deoparte,
Că sună prea departe.




Eu ți-aș cîntă mutește, cu slove ca de carte...;
Cum ți-ar plăcea ca ghiersul să mai fie ?
De bărbăție și de vitejie ?
Bărbat ai fost, o spune
Pămîntul tău, muncit și-n rugăciune.
Că ți-ai purtat prin veacuri, greu, povara.
Mărturisesc ogoarele și țara
Clădită-n suferință și răbdare.
I-ai dat și sînge, și sudoare.




Cînd ceasul dezrobirii ți-a sunat,
Și sînge și sudori le-ai înviat.
Ți-ai deșteptat și morții, și cu toții
V-ați dovedit măreți și strănepoții.

Să-ți fac un cîntec ? Vorbele-mi sînt goale
Și nu au frumusețea din cîntecele tale.

                                                                             Tudor Arghezi( 1880- 1967)