CAMASA MORTII

Primavara biruise omaturile in acel sfarsit de martie al anului 1821. In Bucuresti, mugurii copacilor incepusera sa plesneasca, vestind biruinta vietii si mireasma viitoare a florilor. Aburii pamantului dezmortiti dupa inghetul iernii se ridicau deasupra acoperisurilor caselor si bisericilor ingramadite de-a lungul Dambovitei care curgea molcom intre malurile deja inverzite de iarba cea noua. Boierii cei mari ai Tarii Romanesti se adunasera la sfat in sala Divanului Domnesc. Erau acolo marele logofat Alecu Filipescu marele vornic Grigore Baleanu si marele vistier Iordache Slatineanu. In fruntea lor, purtand toiagul arhieresc cu maciulia batuta in pietre scumpe se afla Sfintia sa Dionisie Lupu mitropolitul. Langa ferestrele cele mari se gasea Doamna Elena vaduva de curand raposatului domn Alexandru Sutu insotita de jupanita Neaga, fiica de suflet a boierului Glogoveanu.
- V-am chemat astazi, boieri dumneavoastra, pentru a fi laolata atunci cand va veni slugerul Tudor din Vladimiri cu pandurii sai - spuse Sfintia sa mitropolitul, adresandu-se intregii adunari. Am instiintare ca a intrat in Bucuresti pe la poarta tabacilor si se indreapta spre Curtea Domneasca in fruntea oastei sale. Arnautii domnesti condusi de bimbasa Sava nu l-au putut opri, ba unii dintre ei chiar au trecut de partea sa. Ca vrem sau nu vrem,el este in clipa asta stapanul tarii.
- Eu cred ca nu trebuie sa dam ochi cu acest talharde drumul mare! spuse cu manie in glas marele vornic Baleanu, scotand din caftan un sul de hartie ingalbenita. Iata ce spunea acest stricator de legeacum doua luni, cand a pornit vapaia razmeritei: " Nici o pravila nu opreste pre om de a intampina raul cu rau! Sarpele care iti iese inainte,dai cu ciomagul de il lovesti ca sa-i iei viata, care de multe ori ni se primejduieste din muscatura lui. Dar pre balaurii care ne inghit de vii, capeteniile noastre, zic, atat cele bisericest, cat si cele politicesti, pana cand sa-i suferim a ne suge sangele din noi? Pana cand sa le fim robi?..". Cu un om care rosteste asemenea vorbe nu este cale de intelegere. Un astfel de om trebuie oprit si inlaturat cu toata strasnicia! incheie furios marele vornic.
- Usor de zis, dar greu de infaptuit acum, cand ne aflam la mana lui, cinstite vornice!- spuse cu glas impaciuitor mitropolitul. Mai bine sa ne pastram cumpatul si sa ne resemnam pana cand vom fi noi cei tari!
Si pe cand boierii se sfadeau care sa dea crezare mitropolitului si care vornicului,clopotele prinsera a bate cu putere, insotite de chiotele si uralele multimii. Numaidecat, boierii se indreptara catre ferestre, privind cu ingrijorare afara. Din coltul ei, jupanita Neaga isi lipi si ea fruntea de fereastra. Inima ii batea cu putere. Il cunoscuse pe slugerul Tudor pe cand era o codana nestiutoare in casa parintelui sau adoptiv,, boierul Gloveanu si ii cazuse drag inca de cand il vazuse prima data.  Anii trecusera, ea ajunsese jupanita la Curtea Domneasca, dar dragostea ei nemarturisita ii ramasese adanc sadita in suflet. Simtea ca inima ii prinde aripi la gandulca avea sa il revada pe cel drag dupa atata vreme.
Usile cele mari ale salii se deschisera, lasand loc unui arnaut care striga cau glas speriat:
-  Domniile voastre... slugerul Tudor Vladimirescu! Si pe cand boierii se dadaura un pas inapoi, um barbat vanjos, cu mustata si pletele castanii, intra in incapere, pasind masurat. Era imbracat intr-o dulama cu manecile rascroite. Pe cap purta o caciula inalta din blana neagra, tivita cu alb. Sabia lunga si incovoiata de le sold i se izbea in mers zanganind, de dalele de piatra. Il urmau catva panduri cu figuri incruntate.
- Ma inchin Preasfintiei tale si domniilor voastre, cinstiti boieri! rosti raspicat,dar binevoitor nou-venitul. Plecaciune Doamnei tarii! Bun gasit , jupanita Neaga! Ma bucur sa revad si obraze cunoscute! continua el zambind,zarindu-le langa fereastra pe vaduva fostului domn si pe insotitoarea sa. Mitropolitul ridica toiagul in semn de salut, boierii inclinara usor din cap, mormaind incruntati, Doamna ridica semeata barbia, arcuindu-si sprancenele, iar jupanita Neaga facu o reverenta cu obrajii imbujorati ai cu inima batand sa-i sparga pieptul.
- Iti uram bun venit, sugere Tudor!spuse sfintia sa Dionisie, venind in intampinarea capeteniei de panduri. Ma bucur ca avem prilejul de a ne vedea si de a vorbi impreuna. Stim cu totii greutatile prin care trece tara ramasa fara domn in aceasta primavara. Mai stim ca esti, prin forta imprejurarilor, stapan peste tara si peste lege, chiar daca noi suntem reprezentantii legiuiti ai puterii. Poate ca domnia ta vrei sa mergi pana la capat si sa te inscaunezi pe tronul care astazi se afla gol?  Si, intorcandu-se pe jumatate, mitropolitul intinse mana spre jiltul domnesc aflat la celalat capat al salii.
Fara sa raspunda, Tudor se indrepta spre scaunul cel inalt.
Ajuns langa tron se opri si atinse cu mana bratul de lemn lustruit, cu bogate incrustatii, apoi se apleca si salta cuca domneasca de pe perna de catifea rosie a jiltului. Zabovi o clipa, intorcand caciula puterii pe toate partile si mangaind-o usor, supa care o puse inapoi si se intoarse spre boieri, rostind apasat:
- Nu pentru scaunul tarii m-am ridicat, ci pentru dobandirea drepturilor celor multi si napastuiti, pentru incetarea jafurilor si nedreptatilor de orice fel si pentru izbavirea tarii din jalnica star in care se afla!
- Atunci cale pe care ai ales-o domnia ta nu este cea buna! ii raspunse cu dojeana in glas mitropolitul. Ai calcat vechile randuieli si ti-ai atras dusmani puternici,atat dinauntru cat si dinafara, si te afli in primejdie de moarte!
- Inca mai inainte de a fi ridicat steagul spre a cere drepturile celor amarati, m-am imbracat in camasa mortii, Nu de moarte mi-e teama, ci de gandul de a nu putea infaptui toate cele pe care vreau sa le infaptuiesc! spuse Tudor incruntat si se indrepta spre oamenii sai. Privirea ii fu atrasa de una din draperiile de la ferestre, care se misca usor, cu toate ca in incapere nu se simtea nici-o adiere de vant. Dar pana sa intrebe asupra acestui lucru neobisnuit, jupanita Neaga se repezi din coltul sau si, apucandu-l cu amandoua mainile de umeri, se lipi strans de pieptul sau.
- Slugere Tudor- ii sopti ea- fereste-te! Esti inconjurat de dusmani, chiar aici in aceasta... Glasul ii fu curmat de o detunatura care se auzi din directia draperiei miscatoare. Slugerul o prinse in brate pe Neaga in clipa in care se prabusea. Unul dintre panduri se repezi la draperie si o trase cu putere in laturi, dand la ivel un arnaut care tinea in mana un pistol, inca fumegand. Indata ii smulse arma si il cetlui in franghii, cu mainile la spate. In sala se lasa o tacere de gheata. Tudor inghenunche, intinznd-o pe covor pe jupanita care avea camasa plina de sange.
- M-ai salvat cu pretul vietii tale , copila nevinovata! ii spuse cu durere, mangaindu-i obrazul palid. Neaga nu mai avea putere sa vorbeasca. Isi aduna toata vlaga care ii mai ramasese intr-un zambet firav, apoi ochii i se incetosara si mana care il strangea de brat ii cazu alaturi. Tudor di Vladimiri se ridica in picioare. Avea fata ca plumbul topit, iar privirea ii era ca jarul incins:
- Am venit la voi cu inima deschisa, iar voi m-ati primit cu viclenie,incercand sa ma ucideti miseleste. Jupanita Neaga e jertfa nevinovata a necredintei voastre. Ar trebui sa va omor pe toti si sa fac din pieile voastre opinci pentru pandurii mei. Il las insa pe bunul Dumnezeu sa va pedepseasca pentru marsavia voastra. Nu in acest cuib de vipere voi carmui pentru implinirea dreptatii celor obiditi, ci in mijlocul oamenilor mei, in tabara de pe dealul Cotrocenilor. Se apleca apoi si lund-o in brate pe feciara ce parea adormita, iesi din incapere fara sa priveasca inapoi. Dupa el iesira pandurii, imingandu-l pe ucigas cu mainile legate la spate. Boierul si mitropolitul priveau incremeniti, fara sa scoata un cuvant.
Pe perna de matase purpurie de pe jiltul domnesc caciula princiara ramasese rasturnata ca un vrajmas rapus din vremuri apuse.


                                                                                                               Valentin Tanase

Maria Putoianca

Maria cade roabă. E dusă la Divan.
Acolo se prezintă superbului sultan.
E jună și frumoasă sub ostășești veștminte!
Frumoasele-amazoane, ea mândru ne aminte.
E-naltă și subțire, ca bradul copilaș;
Pe albu-i sân, păr negru se varsă drăgălaș.
Cum plană întristarea pe cugete senine!
Iar gura-i e o roză cu sânge și cu vine.
— „De ce-ai luat veștminte și arme de bărbăt
Ca să te lupți cu turcii? sultanul a-ntrebat.
Urmat-ai tu în luptă vreun ostaș ce-ți place?"
Și a Mariei față mai rumenă se face.
— „Nu am urmat pe nimeni, și, dacă arme port,
Voi să-mi răzbun prin sânge părintele meu mort."
— „Mulți turci ucis-ai oare? Eu pot a-ți da iertare
De n-ai ucis nici unul!" La astă întrebare,
Maria îi răspunde: — Îti jur pe Dumnezeu,
Ucis-am numai nouă, și mult îmi pare rău!
Îmi trebuia o mie ca să răzbun un tată
A cărui scurtă viață fu de virtuți bogată."
Sultanul cu mirare pe fată auzi
— „Fii liberă, trăiește! Ești demnă a trăi!"

                                                                                                        Dimitrie Bolintineanu

Muma lui Ştefan cel Mare

---

 
I
Pe o stâncă neagră, într-un vechi castel,
Unde cură-n poale un râu mititel,
Plânge şi suspină tânăra domniţă,
Dulce şi suavă ca o garofiţă;
Căci în bătălie soţul ei dorit
A plecat cu oastea şi n-a mai venit.
Ochii săi albaştri ard în lăcrimele
Cum lucesc în rouă două viorele;
Buclele-i de aur cad pe albu-i sân,
Rozele şi crinii pe faţă-i se-ngân.
Însă doamna soacră lângă ea veghează
Şi cu dulci cuvinte o îmbărbătează.

II
Un orologiu sună noaptea jumătate.
În castel în poartă oare cine bate?
- "Eu sunt, bună maică, fiul tău dorit;
Eu, şi de la oaste mă întorc rănit.
Soarta noastră fuse crudă astă dată:
Mica mea oştire fuge sfărămată.
Dar deschideţi poarta... Turcii mă-nconjor...
Vântul suflă rece... Rănile mă dor!"
Tânăra domniţă la fereastră sare.
- "Ce faci tu, copilă?" zice doamna mare.
Apoi ea la poartă atunci a ieşit
Şi-n tăcerea nopţii astfel i-a vorbit:
- "Ce spui, tu, străine? Ştefan e departe;
Braţul său prin taberi mii de morţi împarte.
Eu sunt a sa mumă; el e fiul meu;
De eşti tu acela, nu-ţi sunt mumă eu!
Însă dacă cerul, vrând să-ngreuieze
Anii vieţii mele şi să mă-ntristeze,
Nobilul tău suflet astfel l-a schimbat;
Dacă tu eşti Ştefan cu adevărat,
Apoi tu aice fără biruinţă
Nu poţi ca să intri cu a mea voinţă.
Du-te la oştire! Pentru ţara mori!
Şi-ţi va fi mormântul coronat cu flori!"

III
Ştefan se întoarce şi din cornu-i sună;
Oastea lui zdrobită de prin văi adună.
Lupta iar începe... Duşmanii zdrobiţi
Cad ca nişte spice, de securi loviţi.

                                                                                            Dimitrie Bolintineanu

Toma Alimoș

                        Departe, frate, departe,
                        Departe şi nici prea foarte,
                        Sus, pe şesul Nistrului,
                        Pe pământul turcului;
                        Colo-n zarea celor culmi,
                        La groapa cu cinci ulmi,
                        Ce răsar dintr-o tulpină
                        Ca cinci fraţi de la o mumă,
                        Şedea Toma Alimoş,
                        Boier din Ţara de Jos;
                        Şedea Toma cel vestit
                        Lângă murgu-i priponit
                        Cu ţăruşul de argint
                        Bătut negru în pământ;
                        Şi pe iarbă cum şedea,
                        Mândră masă-şi întindea
                        Şi tot bea şi veselea
                        Şi din gură-aşa zicea:
                        – Închinare-aş şi n-am cui!
                        Închinare-aş murgului,
                        Dar mi-e murgul cam nebun
                        Şi de fugă numai bun;
                        Închinare-aş armelor,
                        Armelor, surorilor,
                        Dar şi ele-s lemne seci,
                        Lemne seci, oţele reci!
                        Închina-voi ulmilor,
                        Urieşii culmilor,
                        Că sunt gata să-mi răspunză
                        Cu freamăt voios de frunză,
                        Şi-n văzduh s-or clătina
                        Şi mie s-or închina!
                        Iată, mări, cum grăia,
                        Că-n departe auzea
                        Un nechez ce nechezea
                        Şi se tot apropia.
                        Toma-ncet mi se scula,
                        Peste câmpuri se uita
                        Şi zărea un hoţoman
                        Pe-un cal negru dobrogean,
                        Pe-un cal sprinten voinicesc…
                        Plătea cât un cal domnesc.
                        Hoţomanul nalt, pletos
                        Cum e un stejar frunzos,
                        Era Manea cel spătos,
                        Cu cojoc mare, miţos,
                        Cu cojoc întors pe dos,
                        Şi cu ghioaga nestrungită
                        Numai din topor cioplită.
                        El la Toma-ncet venea
                        Şi din gură-aşa-i grăia:
                        – Alei! Toma Alimoş,
                        Boier din Ţara de Jos,
                        Ce ne calci moşiile
                        Şi ne strici fâneţele?
                        Boier Toma Alimoş
                        Îi da plosca cu vin roş:
                        – Să trăieşti, Mane fărtate!
                        Dă-ţi mânia după spate,
                        Ca să bem în giumătate.
                        Mane cu stânga lua,
                        Cu dreapta se înarma,
                        Paloşul din sân scotea,
                        Ş-aşa bine-l învârtea
                        Ş-aşa bine mi-l chitea,
                        Că pe Toma mi-l tăia
                        Pe la furca pieptului,
                        La încinsul brâului,
                        Deasupra buricului,
                        Unde-i greu voinicului.
                        Toma crunt se oţerea…
                        Mane-n scări se-nţepenea,
                        Dos la fugă şi punea.
                        – Alelei! fecior de lele!
                        Căci răpişi zilele mele!
                        De te-aş prinde-n mâna mea,
                        Zile tu n-ai mai avea!
                        Şi cum sta de cuvânta,
                        Maţele şi le-aduna,
                        În coşuri şi le băga,
                        Pe deasupra se-ncingea
                        Şi la murgu-i se ducea
                        Şi cu murgu aşa grăia:
                        – Alelei! murguleţ mic,
                        Alei! dragul meu voinic!
                        De-ai putea la bătrâneţe
                        Cum puteai la tinereţe!
                        Murgul ochii-şi aprindea,
                        Necheza şi răspundea:
                        – Iată coama, sai pe mine
                        Şi de-acum te ţine bine,
                        Să-ţi arăt la bătrâneţe
                        Ce-am plătit la tinereţe!
                        Toma iute-ncăleca,
                        După Mane se lua
                        Şi mereu, mereu striga:
                        – Alelei! murguleţ mic,
                        Alei! murgul meu voinic,
                        Aşterne-te drumului
                        Ca şi iarba câmpului
                        La suflarea vântului!
                        Murgul mic se aşternea,
                        Mane-n lături se zărea,
                        Toma turba şi răcnea:
                        – Tăiatu-m-ai tâlhăreşte,
                        Fugitu-mi-ai mişeleşte.
                        De te-as prinde-n mâna mea,
                        Zile tu n-ai mai avea!
                        Stăi pe loc să ne-ntâlnim,
                        Două vorbe să grăim,
                        Două vorbe oţelite
                        Cu paloşele grăite!
                        Mane-n lături tot fugea,
                        Iară Toma-l agiungea
                        Ş-aşa bine mi-l chitea,
                        Că din fugă mi-l tăia
                        Giumătate-a trupului
                        Cu trei coaste-a negrului!
                        Mane-n două jos cădea,
                        Toma murgului zicea:
                        – Alelei! murguleţ mic,
                        Alei! dragul meu voinic!
                        Ochii-mi se painginesc,
                        Norii sus se învârtesc.
                        Te grăbeşte, aleargă, fugi
                        Şi ca gândul să mă duci
                        Colo-n zarea celor culmi,
                        La gropana cu cinci ulmi,
                        Că eu, murgule-oi muri,
                        Pe tine n-oi mai sări!
                        Iar când sufletul mi-oi da,
                        Când nu te-oi mai dezmierda,
                        Din copită să-ţi faci sapă,
                        Lângă ulmi să-mi faci o groapă,
                        Şi cu dinţii să m-apuci,
                        În tainiţă să m-arunci,
                        Ulmii că s-or clătina,
                        Frunza că s-a scutura,
                        Trupul că mi-a astupa.

                                                                                 baladă populară culeasă de Vasile Alecsandi