Într-o împaratie cam ploioasă,
trăiau un împărat și-o împărăteasă
ce-aveau, cum se cuvine, și un prinț,
singur la părinți.
Prințul era de șase anișori
și miorlăia din noapte până-n zori.
În loc de “vreau!” spunea “miorlau!”
și tot “miorlau!” pentru “nu vreau!”
Deci, cum spuneam, cu prințul miorlăit
deloc nu era lesne de trăit.
Când i se aduceau bomboane –
el miorlăia ca vrea baloane;
și-n loc de baloane
voia tromboane,
și-n loc de tromboane
voia bomboane,
dar niste bomboane
cu gust de baloane,
și-n care să sufle
ca-n niște tromboane.
Astfel de dulciuri – vai! Nu se găseau...
Și prințul miorlăia: Miorlau! Miorlau!
Miorlau! – că plouă afară;
Miorlau! – că afară-i soare;
Miorlau! – că-i zi de lucru;
Miorlau! – că-i sărbătoare...
Părinții nu mai știau ce să-i mai facă
- numai să tacă...
Îi aduceau în fiecare zi
o mie o sută una jucării:
căișori de lemn,
puști de tras la semn,
gume și creioane,
rațe dolofane
de celuloid,
și căței și mâțe,
și păpuși semețe,
cu ochi ce se-nchid,
și iar se deschid...
Ah, dar prințul nostru nu tăcea de fel
El voia ceva știut numai de el:
Miorlau! – de ce e luna luna?
Miorlau! – friptura nu e bună!
Miorlau! – vreau să mănânc compot!
Nu vreau compot că nu mai pot!
...Albi și împăratul, albi și-mpărăteasa
De atâta miorlăială, se-mbolnăvise casa.
Canarii asurzira, cățeii leșinară,
iar caii se mutară cu totu-n altă țară.
Bostanii și verzele
părăsira grădinile.
Fugiră găinile,
Zburară și berzele
Și se făcu – pe câte știu –
în jurul prințului – pustiu.
...Doar mâțele sosiră toate
cu cozile încârligate,
torcând de zor,
la prințișor.
Sfârr...Sfârr...
Ce pisici!
Cu ochi mici!
Ce motani
năzdrăvani!
Și-ncepură să-l ațâțe,
miorlăind motani si mâțe:
“Miau-miorlau!
Hai cu noi!
Nu esti prinț
Ești pisoi –
Nu mai sta! Vino-ncoa!
De-acum, șoareci vei mânca”.
Atunci prințișorul, de frică
să nu se prefacă-n pisică,
uită de miorlăitul lui, firește,
și prinse să vorbească omenește
Pisicile-au plecat tiptil, tiptil:
“Acesta nu-i pisoi, ci e copil!”
Și foarte bosumflate fură ele
că au putut astfel să se înșele...
Dragi copii, povestea-i gata,
Să vă duceti imediat
și la mama, și la tata,
să le spuneți răspicat:
“Iubiții mei părinți, nu vreau
să fiu și eu un prinț Miorlau!”
Nina Cassian(1924- 2014)
sâmbătă, 26 septembrie 2015
marți, 11 august 2015
Fiind băiet păduri cutreieram
Fiind băiet păduri cutreieram
Şi mă culcam ades lângă isvor,
Iar braţul drept sub cap eu mi-l puneam
S-aud cum apa sună-ncetişor:
Un freamăt lintrecea din ram în ram
Şi un miros venea adormitor.
Astfel ades eu nopţi întregi am mas,
Blând îngânat de-al valurilor glas.
Răsare luna,-mi bate drept în faţă:
Un rai din basme văd printre pleoape,
Pe câmpi un val de arginţie ceaţă,
Sclipiri pe cer, văpaie preste ape,
Un bucium cântă tainic cu dulceaţă,
Sunând din ce în ce tot mai aproape...
Pe frunza-uscate sau prin naltul ierbii,
Părea c-aud venind în cete cerbii.
Alături teiul vechi mi se deshcide:
Din el ieşi o tânără crăiasă,
Pluteau în lacrimi ochii-mi plini de vise,
Cu fruntea ei într-o maramă deasă,
Cu ochii mari, cu gura-abia închisă;
Ca-n somn încet-încet pe frunze pasă,
Călcând pe vârful micului picior,
Veni alături, mă privi cu dor.
Şi ah, era atâta de frumoasă,
Cum numa-n vis o dată-n viaţa ta
Un înger blând cu faţa radioasă,
Venind din cer se poate arăta;
Iar păru-i blond şi moale ca mătasa
Grumazul alb şi umerii-i vădea.
Prin hainele de tort subţire, fin,
Se vede trupul ei cel alb deplin.
Şi mă culcam ades lângă isvor,
Iar braţul drept sub cap eu mi-l puneam
S-aud cum apa sună-ncetişor:
Un freamăt lintrecea din ram în ram
Şi un miros venea adormitor.
Astfel ades eu nopţi întregi am mas,
Blând îngânat de-al valurilor glas.
Răsare luna,-mi bate drept în faţă:
Un rai din basme văd printre pleoape,
Pe câmpi un val de arginţie ceaţă,
Sclipiri pe cer, văpaie preste ape,
Un bucium cântă tainic cu dulceaţă,
Sunând din ce în ce tot mai aproape...
Pe frunza-uscate sau prin naltul ierbii,
Părea c-aud venind în cete cerbii.
Alături teiul vechi mi se deshcide:
Din el ieşi o tânără crăiasă,
Pluteau în lacrimi ochii-mi plini de vise,
Cu fruntea ei într-o maramă deasă,
Cu ochii mari, cu gura-abia închisă;
Ca-n somn încet-încet pe frunze pasă,
Călcând pe vârful micului picior,
Veni alături, mă privi cu dor.
Şi ah, era atâta de frumoasă,
Cum numa-n vis o dată-n viaţa ta
Un înger blând cu faţa radioasă,
Venind din cer se poate arăta;
Iar păru-i blond şi moale ca mătasa
Grumazul alb şi umerii-i vădea.
Prin hainele de tort subţire, fin,
Se vede trupul ei cel alb deplin.
Mihai Eminescu( 1850- 1889)
Mama
În vaduri ape repezi curg
Şi vuiet dau în cale,
Iar plopi în umedul amurg
Doinesc eterna jale.
Pe malul apei se-mpletesc
Cărări ce duc la moară -
Acolo, mamă, te zăresc
Pe tine-ntr-o căscioară.
Tu torci. Pe vatra veche ard,
Pocnind din vreme-n vreme,
Trei vreascuri rupte dintr-un gard.
Iar flacăra lor geme:
Clipeşte-abia din când în când
Cu stingerea-n bătaie,
Lumini cu umbre-amestecând
Prin colţuri de odaie.
Cu tine două fete stau
Şi torc în rând cu tine;
Sunt încă mici şi tată n-au
Şi George nu mai vine.
Un basm cu pajuri şi cu zmei
Începe-acum o fată,
Tu taci ş-asculţi povestea ei
Şi stai îngândurată.
Şi firul tău se rupe des,
Căci gânduri te frământă.
Spui şoapte fără de-nţeles,
Şi ochii tăi stau ţântă.
Scapi fusul jos; nimic nu zici
Când fusul se desfiră...
Te uiţi la el şi nu-l ridici,
Şi fetele se miră.
...O, nu! Nu-i drept să te-ndoieşti!
La geam tu sari deodată,
Prin noapte-afară lung priveşti -
- "Ce vezi?î întreab-o fată.
- "Nimic... Mi s-a părut aşa!
Şi jalea te răpune,
Şi fiecare vorbă-a ta
E plâns de-ngropăciune.
Într-un târziu, neridicând
De jos a ta privire:
- "Eu simt că voi muri-n curând,
Că nu-mi mai sunt în fire...
Mai ştiu şi eu la ce gândeam?
Aveţi şi voi un frate...
Mi s-a părut c-aud la geam
Cu degetul cum bate.
Dar n-a fost el!... Să-l văd venind,
Aş mai trăi o viaţă.
E dus, şi voi muri dorind
Să-l văd o dată-n faţă.
Aşa vrea poate Dumnezeu,
Aşa mi-e datul sorţii,
Să n-am eu pe băiatul meu
La cap, în ceasul morţii!
Afară-i vânt şi e-nnorat,
Şi noaptea e târzie;
Copilele ţi s-au culcat -
Tu, inimă pustie,
Stai tot la vatră-ncet plângând:
E dus şi nu mai vine!
Ş-adormi târziu cu mine-n gând
Ca să visezi de mine!
Şi vuiet dau în cale,
Iar plopi în umedul amurg
Doinesc eterna jale.
Pe malul apei se-mpletesc
Cărări ce duc la moară -
Acolo, mamă, te zăresc
Pe tine-ntr-o căscioară.
Tu torci. Pe vatra veche ard,
Pocnind din vreme-n vreme,
Trei vreascuri rupte dintr-un gard.
Iar flacăra lor geme:
Clipeşte-abia din când în când
Cu stingerea-n bătaie,
Lumini cu umbre-amestecând
Prin colţuri de odaie.
Cu tine două fete stau
Şi torc în rând cu tine;
Sunt încă mici şi tată n-au
Şi George nu mai vine.
Un basm cu pajuri şi cu zmei
Începe-acum o fată,
Tu taci ş-asculţi povestea ei
Şi stai îngândurată.
Şi firul tău se rupe des,
Căci gânduri te frământă.
Spui şoapte fără de-nţeles,
Şi ochii tăi stau ţântă.
Scapi fusul jos; nimic nu zici
Când fusul se desfiră...
Te uiţi la el şi nu-l ridici,
Şi fetele se miră.
...O, nu! Nu-i drept să te-ndoieşti!
La geam tu sari deodată,
Prin noapte-afară lung priveşti -
- "Ce vezi?î întreab-o fată.
- "Nimic... Mi s-a părut aşa!
Şi jalea te răpune,
Şi fiecare vorbă-a ta
E plâns de-ngropăciune.
Într-un târziu, neridicând
De jos a ta privire:
- "Eu simt că voi muri-n curând,
Că nu-mi mai sunt în fire...
Mai ştiu şi eu la ce gândeam?
Aveţi şi voi un frate...
Mi s-a părut c-aud la geam
Cu degetul cum bate.
Dar n-a fost el!... Să-l văd venind,
Aş mai trăi o viaţă.
E dus, şi voi muri dorind
Să-l văd o dată-n faţă.
Aşa vrea poate Dumnezeu,
Aşa mi-e datul sorţii,
Să n-am eu pe băiatul meu
La cap, în ceasul morţii!
Afară-i vânt şi e-nnorat,
Şi noaptea e târzie;
Copilele ţi s-au culcat -
Tu, inimă pustie,
Stai tot la vatră-ncet plângând:
E dus şi nu mai vine!
Ş-adormi târziu cu mine-n gând
Ca să visezi de mine!
George Coșbuc ( 1866- 1918)
Bade Ioane
Bade Ioane, m-aș gîndi să-ți fac
Un cîntec nou, de ți-ar mai fi pe plac.
Dă-ți de la buze buciumul deoparte,
Că sună prea departe.
Eu ți-aș cîntă mutește, cu slove ca de carte...;
Cum ți-ar plăcea ca ghiersul să mai fie ?
De bărbăție și de vitejie ?
Bărbat ai fost, o spune
Pămîntul tău, muncit și-n rugăciune.
Că ți-ai purtat prin veacuri, greu, povara.
Mărturisesc ogoarele și țara
Clădită-n suferință și răbdare.
I-ai dat și sînge, și sudoare.
Cînd ceasul dezrobirii ți-a sunat,
Și sînge și sudori le-ai înviat.
Ți-ai deșteptat și morții, și cu toții
V-ați dovedit măreți și strănepoții.
Să-ți fac un cîntec ? Vorbele-mi sînt goale
Și nu au frumusețea din cîntecele tale.
Tudor Arghezi( 1880- 1967)
Un cîntec nou, de ți-ar mai fi pe plac.
Dă-ți de la buze buciumul deoparte,
Că sună prea departe.
Eu ți-aș cîntă mutește, cu slove ca de carte...;
Cum ți-ar plăcea ca ghiersul să mai fie ?
De bărbăție și de vitejie ?
Bărbat ai fost, o spune
Pămîntul tău, muncit și-n rugăciune.
Că ți-ai purtat prin veacuri, greu, povara.
Mărturisesc ogoarele și țara
Clădită-n suferință și răbdare.
I-ai dat și sînge, și sudoare.
Cînd ceasul dezrobirii ți-a sunat,
Și sînge și sudori le-ai înviat.
Ți-ai deșteptat și morții, și cu toții
V-ați dovedit măreți și strănepoții.
Să-ți fac un cîntec ? Vorbele-mi sînt goale
Și nu au frumusețea din cîntecele tale.
Tudor Arghezi( 1880- 1967)
Senin de august
Cerul era înalt și albastru și copilul îl privea cu gura căscată, ținând palma deasupra frunții. Dimineața limpede și răcoroasă îi învăluia obrajii arși de soare și tălpile înnegrite de praf. Undeva, departe , la marginea câmpiei se auzeau în răstimpuri bubuituri înfundate, șterse. Nu era nici-un nor pe cerul senin și nici miros de ploaie nu aducea vântul. Copilul se oprise în poteca de pe șosea și privea necuprinsul albastru al cerului, cu gura căscată, scobindu-se cu un deget în ureche. Într-o vreme se aplecă și, luând în mâna un coș de nuiele, zise:
- Hai,fată, că ne-apucă seara.
Își târa picioarele prin iarbă, să -l ude roua. Fluiera privind întruna cerul albastru, iar din când în când zicea:
- Lilo,fată, grea ești. Prea te-ai îngrășat,fată. Haina lui taică-său în care era îmbrăcat îi trecea până peste genunchi; mâinile nici nu i se vedeau. Copilul era mic de statură, cu ochii albaștri, și nu avea mai mult de șapte -opt ani. Se întorcea din satul vecin, de la bunică-sa, ducând în coșul de nuiele , ce-l ținea cu greutate în mână, o gâscă albă și grasă pe care o botezase pe drum, Lila. O acoperise cu foi late de brusturi, să nu i-o vadă cineva.
Copilul fluiera, să-și dea curaj, deși nubera fricos din fire și nici o umbră de om nu se arăta prin împrejurimi; fluiera din obișnuință și ca să nu ivse pară gâsca atât de grea. Când trecu jumătatea drumului ce despărțea cele două sate, puse coșul pe iarbă și se dezbracă de haină, respirând adânc răcoarea caldă a verii. Aruncă foile de brusturi și scoase gâsca din coș: îi admiră bucata de cârpă roșie ce i-o legase la gât,să nu se deoache,și-i zise privind-o în ochi:
- Lilo, fată, o să mai mergi tu și pe jos, că nu te dor picioarele.
- Ga,ga,făcu gâsca, zbătându-se moale în mâinile lui și făcându-l să râdă. Era grasă și nu mai avea vioiciune în mișcări.
- Lilo, fată, parcă ai fi o babă, zise copilul, legând-o de aripa dreaptă cu o sfoară de cânepă și dându-i drumul pe potecă, înaintea lui.
Gâsca pășea rar, ciugulind iarbă și întorcându-se din când în când spre băiat cu ochi mici și rotunzi . De câteva ori încercă să zboare, dar ața o ținu în loc.
Pe șosea , departe, copilul văzu un nor de praf înaintând spre el. Se așeză pe burtă, în iarbă, acoperind gâsca cu pulpana hainei și prinzându-i ciocul în palmă. Camionul învăluit în praf trecu pe lângă el și soldații nu-i ziseră nimic.
- Dacă nu tăceai, Lilo- vorbi el,pornind mai departe- cine știe unde erai acuma.
Găsi o jordea uscată și o ridică. De câte ori gâsca se abătea din potecă, o lovea încetișor cu jordeaua, zicându-i:
- De ce ești proastă,n-ai ochi?
Gâsca nu-i răspundea, nici nu se mai uita le el. Își vedea de drum leneșă. Nodul cârpei roșii de la gât îi ajunsese la ceafă și părea o fundă. Cerul era senin, copilul fluiera, ținând într-o mânâ coșul și ața, iar în cealaltă jordeaua uscată. Mergea cu haina lui taică-său pe umeri, ca un om mare. Nu se grăbea. la cotitura șoselei, când să treacă râul văzu înaintea podului o mașină nemțească, așezată de-a douălea. Nu-i era frică de soldați, lui n-aveau ce să-i facă, dar se temea să nu-i ia gâsca. O băgă degrabă în coș și-o înveli cu foi de brusturi. puse și haina peste ea și înaintă fluierând. Se opri în fața mașinii și dădu bună ziua.
- Mă lăsați să trec pe pod? , întrebă scărpinându-se în ureche cu degetul cel mic și privind pe cei doi soldați blonzi și tineri ce stăteau rezemați de roțile mașinii.
- Ce-ai în coș?, întrebă unul.
- Nimic, iarbă, zise copilul convins.
- Dar parcă are cioc iarba...
- N-are cioc iarba, gâsca are cioc, dar e tare bolnavă, nici nu poate merge, așa-i de bolnavă.
Cei doi soldați râseră, și unul, întinzându-i o bucată de ciocolată, îl întrebă cum îl cheamă.
- Emil, răspunse băiatul- și pe ea o cheamă Lila. E proastă ca Lila, aia de i-a murit soțul pe front. Nici să meargă pe drum nu știe, și tace. E tare proastă gâsca asta și...
- Și bolnavă, râse blondul ce-i dăduse ciocolata.
- Bolnavă rău, îl asigură Emil, mâncând din ciocolată.
-Dar ce are, râie? întrebă celălalt soldat.
- Și râie, și păduchi, de toate.
- Nu se poate mânca?
-Nu, nici de ouat nu-i bună, zise Emil și bine-i păru că soldații râdeau și nu ziceau nici unul că gâsca ar fi bună pe varză. Tare proști sunt, își zise el în gând, mulțumit că reușise să-i înșele.
- Și unde te duci Emile, cu Lila?
- Acasă, dacă mă lăsați să trec podu.
- Te lăsăm, dar mai spune-ne de ce suferă Lila.
Copilul se scărpină în ureche și începu să le înșire ce-i trecea prin minte. Soldații se prăpădeau de râs și Emil se bucura că o să poată ajunge acasă cu gâsca. La un moment dat, de sub pod apăru un soldat, mânjit de noroi.
- Acuma poți să treci, dar repede, foarte repede, zise blondul cel tânăr și-i mai dădu o bucată de ciocolată. Emil îi mulțumi și plecă să treacă podu. Cei trei soldați se urcară în mașină și porniră spre satul de unde venise copilul. Când ajunse pe la mijlocul podului, Emil se opri și, mâncând ciocolată, îi dădu și Lilei o bucățică. Privi în urmă și văzu mașina ajunsă departe.
- Nu mănânci?întrebă. Nu mânca , Lilo, că tot tu păgubești.
Vru să mai spună ceva, dar simți cum Lila îi zboară din brațe și cineva îl lovește peste urechi, asurzindu-l. Parcă podul se ridicase spre cer și se frânse.
-Lilooo!
Gândurile i se fărâmițară în aer,
Departe, într-un alt nor de praf, mașina gonea. Peste câmpie și peste râu se așternu apoi, ca un ecou șters, liniștea dimineții de august. Cerul era senin ca ochii copilului.
,
- Hai,fată, că ne-apucă seara.
Își târa picioarele prin iarbă, să -l ude roua. Fluiera privind întruna cerul albastru, iar din când în când zicea:
- Lilo,fată, grea ești. Prea te-ai îngrășat,fată. Haina lui taică-său în care era îmbrăcat îi trecea până peste genunchi; mâinile nici nu i se vedeau. Copilul era mic de statură, cu ochii albaștri, și nu avea mai mult de șapte -opt ani. Se întorcea din satul vecin, de la bunică-sa, ducând în coșul de nuiele , ce-l ținea cu greutate în mână, o gâscă albă și grasă pe care o botezase pe drum, Lila. O acoperise cu foi late de brusturi, să nu i-o vadă cineva.
Copilul fluiera, să-și dea curaj, deși nubera fricos din fire și nici o umbră de om nu se arăta prin împrejurimi; fluiera din obișnuință și ca să nu ivse pară gâsca atât de grea. Când trecu jumătatea drumului ce despărțea cele două sate, puse coșul pe iarbă și se dezbracă de haină, respirând adânc răcoarea caldă a verii. Aruncă foile de brusturi și scoase gâsca din coș: îi admiră bucata de cârpă roșie ce i-o legase la gât,să nu se deoache,și-i zise privind-o în ochi:
- Lilo, fată, o să mai mergi tu și pe jos, că nu te dor picioarele.
- Ga,ga,făcu gâsca, zbătându-se moale în mâinile lui și făcându-l să râdă. Era grasă și nu mai avea vioiciune în mișcări.
- Lilo, fată, parcă ai fi o babă, zise copilul, legând-o de aripa dreaptă cu o sfoară de cânepă și dându-i drumul pe potecă, înaintea lui.
Gâsca pășea rar, ciugulind iarbă și întorcându-se din când în când spre băiat cu ochi mici și rotunzi . De câteva ori încercă să zboare, dar ața o ținu în loc.
Pe șosea , departe, copilul văzu un nor de praf înaintând spre el. Se așeză pe burtă, în iarbă, acoperind gâsca cu pulpana hainei și prinzându-i ciocul în palmă. Camionul învăluit în praf trecu pe lângă el și soldații nu-i ziseră nimic.
- Dacă nu tăceai, Lilo- vorbi el,pornind mai departe- cine știe unde erai acuma.
Găsi o jordea uscată și o ridică. De câte ori gâsca se abătea din potecă, o lovea încetișor cu jordeaua, zicându-i:
- De ce ești proastă,n-ai ochi?
Gâsca nu-i răspundea, nici nu se mai uita le el. Își vedea de drum leneșă. Nodul cârpei roșii de la gât îi ajunsese la ceafă și părea o fundă. Cerul era senin, copilul fluiera, ținând într-o mânâ coșul și ața, iar în cealaltă jordeaua uscată. Mergea cu haina lui taică-său pe umeri, ca un om mare. Nu se grăbea. la cotitura șoselei, când să treacă râul văzu înaintea podului o mașină nemțească, așezată de-a douălea. Nu-i era frică de soldați, lui n-aveau ce să-i facă, dar se temea să nu-i ia gâsca. O băgă degrabă în coș și-o înveli cu foi de brusturi. puse și haina peste ea și înaintă fluierând. Se opri în fața mașinii și dădu bună ziua.
- Mă lăsați să trec pe pod? , întrebă scărpinându-se în ureche cu degetul cel mic și privind pe cei doi soldați blonzi și tineri ce stăteau rezemați de roțile mașinii.
- Ce-ai în coș?, întrebă unul.
- Nimic, iarbă, zise copilul convins.
- Dar parcă are cioc iarba...
- N-are cioc iarba, gâsca are cioc, dar e tare bolnavă, nici nu poate merge, așa-i de bolnavă.
Cei doi soldați râseră, și unul, întinzându-i o bucată de ciocolată, îl întrebă cum îl cheamă.
- Emil, răspunse băiatul- și pe ea o cheamă Lila. E proastă ca Lila, aia de i-a murit soțul pe front. Nici să meargă pe drum nu știe, și tace. E tare proastă gâsca asta și...
- Și bolnavă, râse blondul ce-i dăduse ciocolata.
- Bolnavă rău, îl asigură Emil, mâncând din ciocolată.
-Dar ce are, râie? întrebă celălalt soldat.
- Și râie, și păduchi, de toate.
- Nu se poate mânca?
-Nu, nici de ouat nu-i bună, zise Emil și bine-i păru că soldații râdeau și nu ziceau nici unul că gâsca ar fi bună pe varză. Tare proști sunt, își zise el în gând, mulțumit că reușise să-i înșele.
- Și unde te duci Emile, cu Lila?
- Acasă, dacă mă lăsați să trec podu.
- Te lăsăm, dar mai spune-ne de ce suferă Lila.
Copilul se scărpină în ureche și începu să le înșire ce-i trecea prin minte. Soldații se prăpădeau de râs și Emil se bucura că o să poată ajunge acasă cu gâsca. La un moment dat, de sub pod apăru un soldat, mânjit de noroi.
- Acuma poți să treci, dar repede, foarte repede, zise blondul cel tânăr și-i mai dădu o bucată de ciocolată. Emil îi mulțumi și plecă să treacă podu. Cei trei soldați se urcară în mașină și porniră spre satul de unde venise copilul. Când ajunse pe la mijlocul podului, Emil se opri și, mâncând ciocolată, îi dădu și Lilei o bucățică. Privi în urmă și văzu mașina ajunsă departe.
- Nu mănânci?întrebă. Nu mânca , Lilo, că tot tu păgubești.
Vru să mai spună ceva, dar simți cum Lila îi zboară din brațe și cineva îl lovește peste urechi, asurzindu-l. Parcă podul se ridicase spre cer și se frânse.
-Lilooo!
Gândurile i se fărâmițară în aer,
Departe, într-un alt nor de praf, mașina gonea. Peste câmpie și peste râu se așternu apoi, ca un ecou șters, liniștea dimineții de august. Cerul era senin ca ochii copilului.
D.R. Popescu(n. 1935)
,
sâmbătă, 18 iulie 2015
Puiul
Într-o primăvară, o prepeliță aproape moartă de oboseală - că venea de departe, tocmai din Africa - s-a lăsat din zbor într-un lan verde de grâu, la marginea unui lăstar. După ce s-a odihnit vreo câteva zile, a început să adune bețigașe, foi uscate, paie și fire de fân și și-a făcut un cuib pe un mușuroi de pământ, mai sus ca să nu i-l înece ploile; pe urmă, șapte zile de-a rândul a luat câte un ou, în tot șapte ouă mici ca niște cofeturi și a început să le clocească . Ai văzut cum stă găina pe ouă? Așa sta și ea, doar că ea în loc să stea în coteț, sta afară în grâu; și ploua de vărsa și ea nu se mișca, ca nu cumva să pătrunză o pictură de ploaie la ouă. După trei săptămâni i-au ieșit niște pui drăguți, nu goi ca puii de vrabie, îmbrăcați cu puf galben ca puii de găină, dar mici, parcă erau șapte gogoși de mătase, și au început să umble prin grâu după mâncare. Prepelița prindea câte o furnică ori câte o lăcustă, le-o fărâmița în bucățele mici, și ei, pic! pic! pic! cu cioculețele lor, o mâncau numaidecât. Și erau frumoși, cuminți și ascultători; se plimbau prinprejurul mamei lor și când îi strga : "Pitpalac!" repede veneau lângă ea.
Odată, prin iunie, când au venit țăranii să secere grâul, ăl mai mare dintre pui n-a alergat repede la chemarea mă-sii, și cum nu știa să zboare, haț! l-a prins un flăcău sub o căciulă. Ce frică a pățit când s-a simțit strâns în palma flăcăului, numai el a știu; îi bătea inima ca ceasornicul meu din buzunar; dar a avut noroc de un țăran bătrân, care s-a rugat pentru el:
- Lasă-l jos, mă Marine, că e păcat de el, moare. Nu-l vezi că de-abia e cât luleaua?!
Când s-a văzut scăpat, fuga speriat la prepeliță sa-i spuie ce a pățit. Ea l-a luat, l-a luat, l-a mângâiat și i-a spus:
- Vezi ce va să zică să nu mă asculți? Când te-i face mare, o să faci cum ăi vrea tu, dar acum, că ești mic, să nu ieși niciodată din vorba mea, că poți să pățești și mai rău.
Și așa trăiau acolo, liniștiți și fericiți. Din seceratul grâului și din ridicarea snopilor ss scuturaseră pe miriște o groază de boabe cu care se hrăneau și, măcar că nu era vreo apă prin apropiere, nu sufereau de sete, că beau dimineața picături de rouă de pe firele de iarbă. Ziua, când era căldură mare, stau la umbră în lăstar; după-amiaza când se potolea vipia, ieșeau cu toții pe miriște; iar în nopțile răcoroase se adunau grămadă, ca sub un cort, sub aripile ocrotitoare ale prepeliței. Încet -încet puful de pe ei s-a schimbat în fulgi și pene, și cu ajutorul mamei lor au început să zboare. Lecțiile de zbor se făceau dimineața spre răsăritul soarelui când se îngâna ziua cu noaptea, și seara în amurg, căci ziua era primejdios din cauza hereților, care dădeau târcoale pe deasupra miriștii.
Mama lor îi așeza la rând și îi intreba: " Gata?"" Da" , răspundeau ei. " Una, două, trei!" Și când zicea trei, frrr! zburau cu toții de la marginea lăstarului tocmai colo lângă cantonul de pe șosea și tot așa îndărăt. Și mama lor le spunea că-i învață să zboare pentru o călătorie lungă , pe care trebuia s-o facă în curând, când o trece vara. " Și-o să zburăm pe sus de tot, zile și nopți, și o să vedem dedesubtul nostru orașe mari și râuri și marea".
Într-o după-amiază, pe la sfârșitul lui august, pe când puii se jucau frumos în miriște împrejurul prepeliței, aud o căruță venind și oprindu-se în drumeagul de pe marginea lăstarului. Au ridicat toți în sus capetele cu ochișorii ca niște mărgele negre și ascultau.
"Nero! înapoi!" s-a auzi un glas strigând. Puii n-au priceput; dar mama lor care înțelesese că e un vânător, a rămas încremenită
Scăparea lor era lăstarul, dar tocmai dintr-acolo venea vânătorul. După o clipă de socoteală, le-a poruncit să se pitulească jos, lipiți cu pământul, și cu nici-un preț să nu se miște.
-Eu o să zbor; voi rămâneți nemișcați; care zboară e pierdut. Ați înțeles?
Puii au clipit din ochi c-au înțeles și au rămas așteptând în tăcere.
Se auzea fâșâitul unui câine care alerga prin miriște și din când în când glasul omului:
- Unde fugi! înapoi, Nero!
Fâșâitul se apropie - uite câinele: a rămas împietrit cu o labă în sus, cu ochii țintă înspre ei.
-Nu vă mișcați, le șoptește prepelița și se strecoară binișor mai departe
Câinele pășește încet după ea. Se apropie grăbit și vânătorul. Uite-l: piciorul lui e acum așa aproape de ei încât văd cum i se urcă o furnică pe carâmbul cizmei. Vai! cum le bate inima. După câteva clipe prepelița zboară ras cu pământul, la doi pași de la botul câinelui, care o urmărește; vânătorul se depărtează strigând:" Înapoi! înapoi!" Nu poate trage de frică să nu-și împuște câinele; dar prepelița se preface așa de bine că e rănită, încât câinele vrea cu orice preț s-o prindă; iar când socotește ea că e în afară de bătaia puștii, zboară repede spre lăstar.
În vremea asta puiul ăl mai mare, în loc să stea nemișcat ca frații lui, după cum le poruncise mă-sa, zboară; vânătorul îi aude pârâitul zborului, se întoarce și trage. Era cam departe. O singură alică l-a ajuns în aripă. N-a picat, a putut zbura până la lăstar; dar acolo, de mișcarea aripii, osul - la început doar plesnit - s-a crăpat de tot, și puiul a căzut cu o aripă moartă. Vânătorul, cunoscând desimea lăstarului și văzând ca trăsese într-un pui, nu s-a luat după dânsul, socotind că nu face truda de a-l căuta prin lăstar.
Ailalți pui nu s-au mișcat din locul unde-i lăsase prepelița. Ascultau în tăcere. Din când în când se auzeau pocnete de pușcă și glasul vânătorului strigând :" Aporte!" Mai târziu căruța s-a depărtat înspre vânător pe drumeagul lăstarului; încet -încet pocnetele și strigătele s-au pierdut, s-au stins, și, în tăcerea serii care se lăsa, nu se mai auzea decât cântecul greierilor; iar când s-a înnoptat și răsărea luna dinspre Cornățel, au auzit deslușit glasul mamei lor chemându-i din capul miriștii: "Pitpalac! Pitpalac!"
Repede au zburat spre ea și au găsit -o. Ea i-a numărat, lipsea unul .
- Unde e nenea?
- Nu știm, a zburat.
Atunci prepelița desperată a început să -l strige tare, mai tare, ascultând din toate părțile. Din lăstar i-a răspuns un glas stins: "Piu! Piu!"...
Când l-a găsit, când i-a văzut aripa ruptă, a înțeles că era pierdut; dar și -a ascuns durerea, ca să nu-l deznădăjduiască și pe el.
De-atunci au început zile triste pentru bietul pui; se uita cu ochii plânși cum frații lui se învățau la zbor dimineața și seara; iar noaptea, când ăialalți dormeau sub aripa mamei, el o intreba cu spaimă:
- Mamă, nu e așa că o să mă fac bine? Nu e așa că o să merg și eu să-mi arăți cetăți mari și râuri și marea?
- Da, mamă, răspundea prepelița, silindu-se să nu plângă.
Și a trecut vara. Au venit țăranii cu plugurile de au arat miriștea; prepelița s-a mutat cu puii într-un lan de porumb de alături; dar peste câtăva vreme au venit oamenii de au cules porumbul, au tăiat cocenii și au întors locul; atunci s- au mutat în niște pârloage din marginea lăstarului.
În locul zilelor mari și frumoase au venit zile mici și posomorâte, a început să cadă brumă și să se rărească frunza lăstarului. Pe înserate se vedeau rândunici întârziate zburând în rasul pământului, ori pâlcuri de alte păsări călătoare, iar în tăcerea nopților friguroase se auzeau strigătele cocorilor, mergând toate în aceeași parte, către miazăzi.
În inima bietei prepelițe era o luptă sfâșietoare. Ar fi vrut să se rupă în două: jumătate să plece cu copiii sănătoși, care sufereau de frigul toamnei înaintate, iar jumătate să rămâie cu puiul schilod, care se agăța de ea cu desperare. Suflarea dușmănoasă a crivățului, pornită fără veste într-o zi, a hotărât-o. Decât să-i moară toți puii, mai bine numai unul - și, fără să se uite înapoi , ca să nu-i slăbească hotărârea, a zburat cu puii zdraveni , pe când ăl rănit striga cu deznădejde:
- Nu mă lăsați! Nu mă lăsați!
A încercat să se târască după ei, dar n-a putut, și a rămas în loc, urmărindu-i cu ochii până au pierit în zarea dinspre miazăzi.
Peste trei zile toată preajma era îmbrăcată în haina albă și rece a iernii. După o ninsoare cu viscol, urmă un senin ca sticla, aducând cu dânsul un ger aprig.
La marginea lăstarului, un pui de prepeliță, cu aripa ruptă, stă zgribulit de frig.
După durerile grozave de adineaori, urmează acum o piroteală plăcută . Prin mintea lui fulgeră crâmpeie de vedenii... miriște... aripa caldă a mamei. Se clatină într-o parte și într-alta, și pică mort, cu degetele ghiarei împreunate ca pentru închinăciune.
Ioan Al. Brătescu-Voinești (1868-1946)
Odată, prin iunie, când au venit țăranii să secere grâul, ăl mai mare dintre pui n-a alergat repede la chemarea mă-sii, și cum nu știa să zboare, haț! l-a prins un flăcău sub o căciulă. Ce frică a pățit când s-a simțit strâns în palma flăcăului, numai el a știu; îi bătea inima ca ceasornicul meu din buzunar; dar a avut noroc de un țăran bătrân, care s-a rugat pentru el:
- Lasă-l jos, mă Marine, că e păcat de el, moare. Nu-l vezi că de-abia e cât luleaua?!
Când s-a văzut scăpat, fuga speriat la prepeliță sa-i spuie ce a pățit. Ea l-a luat, l-a luat, l-a mângâiat și i-a spus:
- Vezi ce va să zică să nu mă asculți? Când te-i face mare, o să faci cum ăi vrea tu, dar acum, că ești mic, să nu ieși niciodată din vorba mea, că poți să pățești și mai rău.
Și așa trăiau acolo, liniștiți și fericiți. Din seceratul grâului și din ridicarea snopilor ss scuturaseră pe miriște o groază de boabe cu care se hrăneau și, măcar că nu era vreo apă prin apropiere, nu sufereau de sete, că beau dimineața picături de rouă de pe firele de iarbă. Ziua, când era căldură mare, stau la umbră în lăstar; după-amiaza când se potolea vipia, ieșeau cu toții pe miriște; iar în nopțile răcoroase se adunau grămadă, ca sub un cort, sub aripile ocrotitoare ale prepeliței. Încet -încet puful de pe ei s-a schimbat în fulgi și pene, și cu ajutorul mamei lor au început să zboare. Lecțiile de zbor se făceau dimineața spre răsăritul soarelui când se îngâna ziua cu noaptea, și seara în amurg, căci ziua era primejdios din cauza hereților, care dădeau târcoale pe deasupra miriștii.
Mama lor îi așeza la rând și îi intreba: " Gata?"" Da" , răspundeau ei. " Una, două, trei!" Și când zicea trei, frrr! zburau cu toții de la marginea lăstarului tocmai colo lângă cantonul de pe șosea și tot așa îndărăt. Și mama lor le spunea că-i învață să zboare pentru o călătorie lungă , pe care trebuia s-o facă în curând, când o trece vara. " Și-o să zburăm pe sus de tot, zile și nopți, și o să vedem dedesubtul nostru orașe mari și râuri și marea".
Într-o după-amiază, pe la sfârșitul lui august, pe când puii se jucau frumos în miriște împrejurul prepeliței, aud o căruță venind și oprindu-se în drumeagul de pe marginea lăstarului. Au ridicat toți în sus capetele cu ochișorii ca niște mărgele negre și ascultau.
"Nero! înapoi!" s-a auzi un glas strigând. Puii n-au priceput; dar mama lor care înțelesese că e un vânător, a rămas încremenită
Scăparea lor era lăstarul, dar tocmai dintr-acolo venea vânătorul. După o clipă de socoteală, le-a poruncit să se pitulească jos, lipiți cu pământul, și cu nici-un preț să nu se miște.
-Eu o să zbor; voi rămâneți nemișcați; care zboară e pierdut. Ați înțeles?
Puii au clipit din ochi c-au înțeles și au rămas așteptând în tăcere.
Se auzea fâșâitul unui câine care alerga prin miriște și din când în când glasul omului:
- Unde fugi! înapoi, Nero!
Fâșâitul se apropie - uite câinele: a rămas împietrit cu o labă în sus, cu ochii țintă înspre ei.
-Nu vă mișcați, le șoptește prepelița și se strecoară binișor mai departe
Câinele pășește încet după ea. Se apropie grăbit și vânătorul. Uite-l: piciorul lui e acum așa aproape de ei încât văd cum i se urcă o furnică pe carâmbul cizmei. Vai! cum le bate inima. După câteva clipe prepelița zboară ras cu pământul, la doi pași de la botul câinelui, care o urmărește; vânătorul se depărtează strigând:" Înapoi! înapoi!" Nu poate trage de frică să nu-și împuște câinele; dar prepelița se preface așa de bine că e rănită, încât câinele vrea cu orice preț s-o prindă; iar când socotește ea că e în afară de bătaia puștii, zboară repede spre lăstar.
În vremea asta puiul ăl mai mare, în loc să stea nemișcat ca frații lui, după cum le poruncise mă-sa, zboară; vânătorul îi aude pârâitul zborului, se întoarce și trage. Era cam departe. O singură alică l-a ajuns în aripă. N-a picat, a putut zbura până la lăstar; dar acolo, de mișcarea aripii, osul - la început doar plesnit - s-a crăpat de tot, și puiul a căzut cu o aripă moartă. Vânătorul, cunoscând desimea lăstarului și văzând ca trăsese într-un pui, nu s-a luat după dânsul, socotind că nu face truda de a-l căuta prin lăstar.
Ailalți pui nu s-au mișcat din locul unde-i lăsase prepelița. Ascultau în tăcere. Din când în când se auzeau pocnete de pușcă și glasul vânătorului strigând :" Aporte!" Mai târziu căruța s-a depărtat înspre vânător pe drumeagul lăstarului; încet -încet pocnetele și strigătele s-au pierdut, s-au stins, și, în tăcerea serii care se lăsa, nu se mai auzea decât cântecul greierilor; iar când s-a înnoptat și răsărea luna dinspre Cornățel, au auzit deslușit glasul mamei lor chemându-i din capul miriștii: "Pitpalac! Pitpalac!"
Repede au zburat spre ea și au găsit -o. Ea i-a numărat, lipsea unul .
- Unde e nenea?
- Nu știm, a zburat.
Atunci prepelița desperată a început să -l strige tare, mai tare, ascultând din toate părțile. Din lăstar i-a răspuns un glas stins: "Piu! Piu!"...
Când l-a găsit, când i-a văzut aripa ruptă, a înțeles că era pierdut; dar și -a ascuns durerea, ca să nu-l deznădăjduiască și pe el.
De-atunci au început zile triste pentru bietul pui; se uita cu ochii plânși cum frații lui se învățau la zbor dimineața și seara; iar noaptea, când ăialalți dormeau sub aripa mamei, el o intreba cu spaimă:
- Mamă, nu e așa că o să mă fac bine? Nu e așa că o să merg și eu să-mi arăți cetăți mari și râuri și marea?
- Da, mamă, răspundea prepelița, silindu-se să nu plângă.
Și a trecut vara. Au venit țăranii cu plugurile de au arat miriștea; prepelița s-a mutat cu puii într-un lan de porumb de alături; dar peste câtăva vreme au venit oamenii de au cules porumbul, au tăiat cocenii și au întors locul; atunci s- au mutat în niște pârloage din marginea lăstarului.
În locul zilelor mari și frumoase au venit zile mici și posomorâte, a început să cadă brumă și să se rărească frunza lăstarului. Pe înserate se vedeau rândunici întârziate zburând în rasul pământului, ori pâlcuri de alte păsări călătoare, iar în tăcerea nopților friguroase se auzeau strigătele cocorilor, mergând toate în aceeași parte, către miazăzi.
În inima bietei prepelițe era o luptă sfâșietoare. Ar fi vrut să se rupă în două: jumătate să plece cu copiii sănătoși, care sufereau de frigul toamnei înaintate, iar jumătate să rămâie cu puiul schilod, care se agăța de ea cu desperare. Suflarea dușmănoasă a crivățului, pornită fără veste într-o zi, a hotărât-o. Decât să-i moară toți puii, mai bine numai unul - și, fără să se uite înapoi , ca să nu-i slăbească hotărârea, a zburat cu puii zdraveni , pe când ăl rănit striga cu deznădejde:
- Nu mă lăsați! Nu mă lăsați!
A încercat să se târască după ei, dar n-a putut, și a rămas în loc, urmărindu-i cu ochii până au pierit în zarea dinspre miazăzi.
Peste trei zile toată preajma era îmbrăcată în haina albă și rece a iernii. După o ninsoare cu viscol, urmă un senin ca sticla, aducând cu dânsul un ger aprig.
La marginea lăstarului, un pui de prepeliță, cu aripa ruptă, stă zgribulit de frig.
După durerile grozave de adineaori, urmează acum o piroteală plăcută . Prin mintea lui fulgeră crâmpeie de vedenii... miriște... aripa caldă a mamei. Se clatină într-o parte și într-alta, și pică mort, cu degetele ghiarei împreunate ca pentru închinăciune.
Ioan Al. Brătescu-Voinești (1868-1946)
joi, 16 iulie 2015
Darul lui Moș Miron
Era vara anului 1916. Războiul bântuia de-atâta amar de vreme prin fundul Galiției, prin Polonia, în Italia. Din vreme-n vreme,își trimitea răniții și bolnavii până în satele noastre. Aduceau cu ei uniformele spălăcite și murdare, iar pe fețele supte și înnegrite de vânturile lui Dumnezeu și de uraganele mașinilor iscodite de oameni, mirosul, aerul războiului depărtat.
Cât de schimbați erau oamenii care se întorceau din fața morții!Moș Miron, în satul lui de la poalele munților,intra greu în vorbă cu cei ce se-ntorceau de pe câmpul de luptă. Avea o sfială ciudată înaintea lor, deși i-ar fi putut fi,cei mai mulți, nepoți. I se părea lui ca-s vrednici de o cinste deosebită, că știu lucruri pe care nimeni altul în lume nu le poate ști. Dar de vorbit cu ei trebuia să vorbească numaidecât. De la o vreme era nelipsit de la gară și cel dintâi sătean care-i dădea binețe soldatului ce se cobora era Moș Miron.
Cei pe care îi întâmpina nu-l prea înțelegeau, nu prea știau ce vrea să afle moșul de la ei. Și, oricât ar fi vrut să-și ascundă adevăratul gând, bătrânul tot era silit, în urmă, să mărturisească ce vrea și să vorbească deslușit.
- Uite ce-i nepoate. Noi pe-aici nu mai știm ce să credem. Toți mințesc, numa sufletul din noi nu. Voi, pe-acolo, trăbă c-aflați mai iute veștile: Au intrat ai noștri în război sau n-au intrat?
-Pân-acum nu,moșule. Da nădăjduim de la Dumnezeu...
Nădăjduia și bătrânul " de la Dumnezeu", dar prea-i era lui greu să mai aștepte. Din felul cum i se lungea fața bătrână, din felul cum îi sclipeau ochii în cap, se vedea limpede că vorbele spuse de cei ce veneau acasă bolnavi ori în concediu nu-l mulțumeau.
De cum a dat gură de primăvară, moșul a-nceput s-o ducă greu de tot. Își isprăvise tot ce strânsese peste vară, și bucatele erau scumpe foc. În câteva săptămâni și-a dat și cel din urmă ban, pe care abia l-a pescuit dintr-un cotlon al șerparului.
A văzut el că oameni bătrâni, femei bătrâne se tot duc pe la primărie și se-ntorc cu bani acasă. Locuia departe, în capătul satului, spre munte; pe la primărie n-a dat de zece ori în viața lui; dar lipsa îi dete brânci și, într-o zi, iacătă -l în fața primarului.
- Văd că toată lumea duce bani de aici. Va fi, pesămne, vrun ajutor pentru oamenii bătrâni și săraci ca mine, în vremea asta de schmpete crâncenă. Până -acum am mai avut câte ceva, de-acum!... și el făcu un semn cu degetul lui gros și noduros că " s-a tăiat ața".
- Dumneata nu poți căpăta moș Miroane, îi răspunse primarul. N-ai pe nume în război.
- Dar nici acasă!
- Adevărat că vei duce-o greu. Da stai, mi se pare că tot mai ai dumneata ceva. Ai vândut otava?
Moșul își încruntă sprâncenele și privi în pământ.
- N-am vândut-o!
-Apoi vezi, rău faci că n-o vinzi. Se plătește foarte bine. Poate aștepți să mai crească prețurile.
- Nu aștept!
- Atunci mi- o poți vinde chiar și mie.
Bătrânul îl privi cu dușmănie.
-N-ai dumneata bani să cumperi otava mea! Și s-a ridicat de pe scaun, și-a obilit trupul îngârbovit și-a ieșit din primărie pășind apăsat. De-atunci n-a mai dat pe-acolo.
Dar lipsa- tot mai grea.
Avea doi frați mai tineri, avea și alte neamuri mai aproape prin sat . Azi era la unul, mâne la altul, până când i s-a tăiat apa și la moara asta.
Rudeniile aduseră și ele vorba despre otavă, că ar putea-o vinde și ar lua bani frumoși pe ea.
-N-o vând! răspunse moșul mânios.
-Doar n-oi vrea s-o rumegi dumneata! Noi știm că ai în pod și otava de anul trecut.
-O am!
-Se vede că aștepti s-o vinzi pe-un car de bani. Până când ai s-o tot aduni?
Când auzise așa, s-a dus ca din pușcă, și mai mult n-a călcat pragul neamurilor. Ce s-adune? Abia era o căruță de otavă, că n- avea alt loc de coasă decât pe subt prunii din grădina lui.
Lipsa era acum și mai mare, dar moșul o mai putea strânge de grumaji: începuse prășitul cucuruzului, și de-acu încolo se țineau lanț prilejurile de câștig. Bătrân era, dar tot era căutat în lipsa mare a pălmașilor.
De la Sfânta Maria - Mare, de când intrase Romania în război, moșul nu s-a mai dus nicăieri la lucru. Nu și-a mai părăsit casa, curtea, mai ales grădina, din care trăgea cu urechea în depărtări, să prindă vuietul războiului. Veghea noapte după noapte și nu-i scăpa nici cel mai mic zgomot. Trecu o săptămână, trecură două...
În săptămâna a treia, noaptea, luni spre marți, moșul, cum stătea în grădină, prinse sunetul unei copite. Într-o clipă fu în drum, dinaintea casei . "De bună samă e un roșior", își zise el, adulmecând depărtările. În clipa aceea, în noaptea neagră se auzi un glas, aproape de tot:
- Cine-i acolo?
-Om bun, răspunse moșul.
-Dacă ești bun, vino aici!
Moș Miron, mândru ca un flăcăiandru, se înfundă în noapte.
Era o patrulă de cavalerie românească . Bătrânul nu-și putu ascunde mirarea cum de-au venit atâția,așa, pe nesimțite. Știriciră tot ce se putea afla de la bătrân și voiră sa-și continue drumul.
-O mică rugăminte am, nepoților: să vă dau o mână de otavă la cai.
Sergentul zâmbi și zise:
- Nu-i vreme pentru asta, moșule.
-Da când vă-ntoarceți? Am niște otavă ca strămătură!
Sergentul zâmbi din nou:
- Atunci ,nu zicem ba. Dacă ne întoarcem cu bine...
Și, peste două ceasuri, în puterea nopții, călăreții s-au întors cu bine. Moș Miron făcuse șapte legături de otavă și le scoase la poartă:
-Să vedeți numa ce otavă! Strămătură nu alta!
Călăreții luară-n șa sarcinile făcute de bătrân, îi mulțumiră și plecară în noapte.
Peste trei zile coloanele armatei treceau pe drumul de dinaintea casei lui moș Miron. Frontul fusese împins înainte. Era învălmășeală mare, și o căldură...
Carăle- unele treceau, altele odihneau. Și prin învălmășeala aceea de oameni și de vite se vedea un bătrânuț în straie albe, cu capul gol, cum tot iese pe portiță cu câte-o sarcină de otavă și cum o împrăștie înainte boilor sai cailor. În spate aducea otava, în mâna ținea o pâne albă căpătată de la soldați. Pălăria îi căzuse prin pod, în otavă, dar nici prin gând nu-i trecea s-o mai caute. Și, tot astfel, nu băgă de seamă că pe pânea albă, când mușca din ea, erau picuri marr-"lacrimi ce izvorau în neștire din ochii lui bătrâni.
Ion Agârbiceanu ( 1882-1963)
Abonați-vă la:
Postări (Atom)