Puiul

Într-o primăvară, o prepeliță aproape moartă de oboseală - că venea de departe, tocmai din Africa - s-a lăsat din zbor într-un lan verde de grâu, la marginea unui lăstar. După ce s-a odihnit vreo câteva zile, a început să adune bețigașe, foi uscate, paie și fire de fân și și-a făcut un cuib pe un mușuroi de pământ, mai sus ca să nu i-l înece ploile; pe urmă, șapte zile de-a rândul a luat câte un ou, în tot șapte ouă mici ca niște cofeturi și a început să le clocească . Ai văzut cum stă găina pe ouă? Așa sta și ea, doar că ea în loc să stea în coteț, sta afară în grâu; și ploua de vărsa și ea nu se mișca, ca nu cumva să pătrunză o pictură de ploaie la ouă. După trei săptămâni i-au ieșit niște pui drăguți, nu goi ca puii de vrabie, îmbrăcați cu puf galben ca puii de găină, dar mici, parcă erau șapte gogoși de mătase, și au început să umble prin grâu după mâncare. Prepelița prindea câte o furnică ori câte o lăcustă, le-o fărâmița în bucățele mici, și ei, pic! pic! pic! cu cioculețele lor, o mâncau numaidecât. Și erau frumoși, cuminți și ascultători; se plimbau prinprejurul mamei lor și când îi strga : "Pitpalac!" repede veneau lângă ea.
Odată, prin iunie, când au venit țăranii să secere grâul, ăl mai mare dintre pui n-a alergat repede la chemarea mă-sii, și cum nu știa să zboare, haț! l-a prins un flăcău sub o căciulă. Ce frică a pățit când s-a simțit strâns în palma flăcăului, numai el a știu; îi bătea inima ca ceasornicul meu din buzunar; dar a avut noroc de un țăran bătrân, care s-a rugat pentru el:
- Lasă-l jos, mă Marine, că e păcat de el, moare. Nu-l vezi că de-abia e cât luleaua?!
Când s-a văzut scăpat, fuga speriat la prepeliță sa-i spuie ce a pățit. Ea l-a luat, l-a luat, l-a mângâiat și i-a spus:
- Vezi ce va să zică să nu mă asculți? Când te-i face mare, o să faci cum ăi vrea tu, dar acum, că ești mic, să nu ieși niciodată din vorba mea, că poți să pățești și mai rău.
Și așa trăiau acolo, liniștiți și fericiți. Din seceratul grâului și din ridicarea snopilor ss scuturaseră pe miriște o groază de boabe cu care se hrăneau și, măcar că nu era vreo apă prin apropiere, nu sufereau de sete, că beau dimineața picături de rouă de pe firele de iarbă. Ziua, când era căldură mare, stau la umbră în lăstar; după-amiaza când se potolea vipia, ieșeau cu toții pe miriște; iar în nopțile răcoroase se adunau grămadă, ca sub un cort, sub aripile ocrotitoare ale prepeliței. Încet -încet puful de pe ei s-a schimbat în fulgi și pene, și cu ajutorul mamei lor au început să zboare. Lecțiile de zbor se făceau dimineața spre răsăritul soarelui când se îngâna ziua cu noaptea, și seara în amurg, căci ziua era primejdios din cauza hereților, care dădeau târcoale pe deasupra miriștii.
Mama lor îi așeza la rând și îi intreba: " Gata?"" Da" , răspundeau ei. " Una, două, trei!" Și când zicea trei, frrr! zburau cu toții de la marginea lăstarului tocmai colo lângă cantonul de pe șosea și tot așa îndărăt. Și mama lor le spunea că-i învață să zboare pentru o călătorie lungă , pe care trebuia s-o facă în curând, când o trece vara. " Și-o să zburăm pe sus de tot, zile și nopți, și o să vedem dedesubtul nostru orașe mari și râuri și marea".
Într-o după-amiază, pe la sfârșitul lui august, pe când puii se jucau frumos în miriște împrejurul prepeliței, aud o căruță venind și oprindu-se în drumeagul de pe marginea lăstarului. Au ridicat toți în sus capetele cu ochișorii ca niște mărgele negre și ascultau.
"Nero! înapoi!" s-a auzi un glas strigând. Puii n-au priceput; dar mama lor care înțelesese că e un vânător, a rămas încremenită
Scăparea lor era lăstarul, dar tocmai dintr-acolo venea vânătorul. După o clipă de socoteală, le-a poruncit să se pitulească jos, lipiți cu pământul, și cu nici-un preț să nu se miște.
-Eu o să zbor; voi rămâneți nemișcați; care zboară e pierdut. Ați înțeles?
Puii au clipit din ochi c-au înțeles și au rămas așteptând în tăcere.
Se auzea fâșâitul unui câine care alerga prin miriște și din când în când glasul omului:
- Unde fugi! înapoi, Nero!
Fâșâitul se apropie - uite câinele: a rămas împietrit cu o labă în sus, cu ochii țintă înspre ei.
-Nu vă mișcați, le șoptește prepelița și se strecoară binișor mai departe
Câinele pășește încet după ea. Se apropie grăbit și vânătorul. Uite-l: piciorul lui e acum așa aproape de ei încât văd cum i se urcă o furnică pe carâmbul cizmei. Vai! cum le bate inima. După câteva clipe prepelița zboară ras cu pământul, la doi pași de la botul câinelui, care o urmărește; vânătorul se depărtează strigând:" Înapoi! înapoi!" Nu poate trage de frică să nu-și împuște câinele; dar prepelița se preface așa de bine că e rănită, încât câinele vrea cu orice preț s-o prindă; iar când socotește ea că e în afară de bătaia puștii, zboară repede spre lăstar.
În vremea asta puiul ăl mai mare, în loc să stea nemișcat ca frații lui, după cum le poruncise mă-sa, zboară; vânătorul îi aude pârâitul zborului, se întoarce și trage. Era cam departe. O singură alică l-a ajuns în aripă. N-a picat, a putut zbura până la lăstar; dar acolo, de mișcarea aripii, osul - la început doar plesnit - s-a crăpat de tot, și puiul a căzut cu o aripă moartă. Vânătorul, cunoscând desimea lăstarului și văzând ca trăsese într-un pui, nu s-a luat după dânsul, socotind că nu face truda de a-l căuta prin lăstar.
Ailalți pui nu s-au mișcat din locul unde-i lăsase prepelița. Ascultau în tăcere. Din când în când se auzeau pocnete de pușcă și glasul vânătorului strigând :" Aporte!" Mai târziu căruța s-a depărtat înspre vânător pe drumeagul lăstarului; încet -încet pocnetele și strigătele s-au pierdut, s-au stins, și, în tăcerea serii care se lăsa, nu se mai auzea decât cântecul greierilor; iar când s-a înnoptat și răsărea luna dinspre Cornățel, au auzit deslușit glasul mamei lor chemându-i din capul miriștii: "Pitpalac! Pitpalac!"
Repede au zburat spre ea și au găsit -o. Ea i-a numărat, lipsea unul .
- Unde e nenea?
- Nu știm, a zburat.
Atunci prepelița desperată a început să -l strige tare, mai tare, ascultând din toate părțile. Din lăstar i-a răspuns un glas stins: "Piu! Piu!"...
Când l-a găsit, când i-a văzut aripa ruptă, a înțeles că era pierdut; dar și -a ascuns durerea, ca să nu-l deznădăjduiască și pe el.
De-atunci au început zile triste pentru bietul pui; se uita cu ochii plânși cum frații lui se învățau la zbor dimineața și seara; iar noaptea, când ăialalți dormeau sub aripa mamei, el o intreba cu spaimă:
- Mamă, nu e așa că o să mă fac bine? Nu e așa că o să merg și eu să-mi arăți cetăți mari și râuri și marea?
- Da, mamă, răspundea prepelița, silindu-se să nu plângă.
Și a trecut vara. Au venit țăranii cu plugurile de au arat miriștea; prepelița s-a mutat cu puii într-un lan de porumb de alături; dar peste câtăva vreme au venit oamenii de au cules porumbul, au tăiat cocenii și au întors locul; atunci s- au mutat în niște pârloage din marginea lăstarului.
În locul zilelor mari și frumoase au venit zile mici și posomorâte, a început să cadă brumă și să se rărească frunza lăstarului. Pe înserate se vedeau rândunici întârziate zburând în rasul pământului, ori pâlcuri de alte păsări călătoare, iar în tăcerea nopților friguroase se auzeau strigătele cocorilor, mergând toate în aceeași parte, către miazăzi.
În inima bietei prepelițe era o luptă sfâșietoare. Ar fi vrut să se rupă în două: jumătate să plece cu copiii sănătoși, care sufereau de frigul toamnei înaintate, iar jumătate să rămâie cu puiul schilod, care se agăța de ea cu desperare. Suflarea dușmănoasă a crivățului, pornită fără veste într-o zi, a hotărât-o. Decât să-i moară toți puii, mai bine numai unul - și, fără să se uite înapoi , ca să nu-i slăbească hotărârea, a zburat cu puii zdraveni , pe când ăl rănit striga cu deznădejde:
- Nu mă lăsați! Nu mă lăsați!
A încercat să se târască după ei, dar n-a putut, și a rămas în loc, urmărindu-i cu ochii până au pierit în zarea dinspre miazăzi.
Peste trei zile toată preajma era îmbrăcată în haina albă și rece a iernii. După o ninsoare cu viscol, urmă un senin ca sticla, aducând cu dânsul un ger aprig.
La marginea lăstarului, un pui de prepeliță, cu aripa ruptă, stă zgribulit de frig.
După durerile grozave de adineaori, urmează acum o piroteală plăcută . Prin mintea lui fulgeră crâmpeie de vedenii... miriște... aripa caldă a mamei. Se clatină într-o parte și într-alta, și pică mort, cu degetele ghiarei împreunate ca pentru închinăciune.


                                                    Ioan Al. Brătescu-Voinești (1868-1946)

Darul lui Moș Miron

Era vara anului 1916. Războiul bântuia de-atâta amar de vreme prin fundul Galiției, prin Polonia, în Italia. Din vreme-n vreme,își trimitea răniții și bolnavii până în satele noastre. Aduceau cu ei uniformele spălăcite și murdare, iar pe fețele supte și înnegrite de vânturile lui Dumnezeu și de uraganele mașinilor iscodite de oameni, mirosul, aerul războiului depărtat.

Cât de schimbați erau oamenii care se întorceau din fața morții!
Moș Miron, în satul lui de la poalele munților,intra greu în vorbă cu cei ce se-ntorceau de pe câmpul de luptă. Avea o sfială ciudată înaintea lor, deși i-ar fi putut fi,cei mai mulți, nepoți. I se părea lui ca-s vrednici de o cinste deosebită, că știu lucruri pe care nimeni altul în lume nu le poate ști. Dar de vorbit cu ei trebuia să vorbească numaidecât. De la o vreme era nelipsit de la gară și cel dintâi sătean care-i dădea binețe soldatului ce se cobora era Moș Miron.
Cei pe care îi întâmpina nu-l prea înțelegeau, nu prea știau ce vrea să afle moșul de la ei. Și, oricât ar fi vrut să-și ascundă adevăratul gând, bătrânul tot era silit, în urmă, să mărturisească ce vrea și să vorbească deslușit.
- Uite ce-i nepoate. Noi pe-aici nu mai știm ce să credem. Toți mințesc, numa sufletul din noi nu. Voi, pe-acolo, trăbă c-aflați mai iute veștile: Au intrat ai noștri în război sau n-au intrat?
-Pân-acum nu,moșule. Da nădăjduim de la Dumnezeu...
Nădăjduia și bătrânul " de la Dumnezeu", dar prea-i era lui greu să mai aștepte. Din felul cum i se lungea fața bătrână, din felul cum îi sclipeau ochii în cap, se vedea limpede că vorbele spuse de cei ce veneau acasă bolnavi ori în concediu nu-l mulțumeau.
De cum a dat gură de primăvară, moșul a-nceput s-o ducă greu de tot. Își isprăvise tot ce strânsese peste vară, și bucatele erau scumpe foc. În câteva săptămâni și-a dat și cel din urmă ban, pe care abia l-a pescuit dintr-un cotlon al șerparului.
A văzut el că oameni bătrâni, femei bătrâne se tot duc pe la primărie și se-ntorc cu bani acasă. Locuia departe, în capătul satului, spre munte; pe la primărie n-a dat de zece ori în viața lui; dar lipsa îi dete brânci și, într-o zi, iacătă -l în fața primarului.
- Văd că toată lumea duce bani de aici. Va fi, pesămne, vrun ajutor pentru oamenii bătrâni și săraci ca mine, în vremea asta de schmpete crâncenă. Până -acum am mai avut câte ceva, de-acum!... și el făcu un semn cu degetul lui gros și noduros că " s-a tăiat ața".
- Dumneata nu poți căpăta moș Miroane, îi răspunse primarul. N-ai pe nume în război.
- Dar nici acasă!
- Adevărat că vei duce-o greu. Da stai, mi se pare că tot mai ai dumneata ceva. Ai vândut otava?
Moșul își încruntă sprâncenele și privi în pământ.
- N-am vândut-o!
-Apoi vezi, rău faci că n-o vinzi. Se plătește foarte bine. Poate aștepți să mai crească prețurile.
- Nu aștept!
- Atunci mi- o poți vinde chiar și mie.
Bătrânul îl privi cu dușmănie.
-N-ai dumneata bani să cumperi otava mea! Și s-a ridicat de pe scaun, și-a obilit trupul îngârbovit și-a ieșit din primărie pășind apăsat. De-atunci n-a mai dat pe-acolo.
Dar lipsa- tot mai grea.
Avea doi frați mai tineri, avea și alte neamuri mai aproape prin sat . Azi era la unul, mâne la altul, până când i s-a tăiat apa și la moara asta.
Rudeniile aduseră și ele vorba despre otavă, că ar putea-o vinde și ar lua bani frumoși pe ea.
-N-o vând! răspunse moșul mânios.
-Doar n-oi vrea s-o rumegi dumneata! Noi știm că ai în pod și otava de anul trecut.
-O am!
-Se vede că aștepti s-o vinzi pe-un car de bani. Până când ai s-o tot aduni?
Când auzise așa, s-a dus ca din pușcă, și mai mult n-a călcat pragul neamurilor. Ce s-adune? Abia era o căruță de otavă, că n- avea alt loc de coasă decât pe subt prunii din grădina lui.
Lipsa era acum și mai mare, dar moșul o mai putea strânge de grumaji: începuse prășitul cucuruzului, și de-acu încolo se țineau lanț prilejurile de câștig. Bătrân era, dar tot era căutat în lipsa mare a pălmașilor.
De la Sfânta Maria - Mare, de când intrase Romania în război, moșul nu s-a mai dus nicăieri la lucru. Nu și-a mai părăsit casa, curtea, mai ales grădina, din care trăgea cu urechea în depărtări, să prindă vuietul războiului. Veghea noapte după noapte și nu-i scăpa nici cel mai mic zgomot. Trecu o săptămână, trecură două...
În săptămâna a treia, noaptea, luni spre marți, moșul, cum stătea în grădină, prinse sunetul unei copite. Într-o clipă fu în drum, dinaintea casei . "De bună samă e un roșior", își zise el, adulmecând depărtările. În clipa aceea, în noaptea neagră se auzi un glas, aproape de tot:
- Cine-i acolo?
-Om bun, răspunse moșul.
-Dacă ești bun, vino aici!
Moș Miron, mândru ca un flăcăiandru, se înfundă în noapte.
Era o patrulă de cavalerie românească . Bătrânul nu-și putu ascunde mirarea cum de-au venit atâția,așa, pe nesimțite. Știriciră tot ce se putea afla de la bătrân și voiră sa-și continue drumul.
-O mică rugăminte am, nepoților: să vă dau o mână de otavă la cai.
Sergentul zâmbi și zise:
- Nu-i vreme pentru asta, moșule.
-Da când vă-ntoarceți? Am niște otavă ca strămătură!
Sergentul zâmbi din nou:
- Atunci ,nu zicem ba. Dacă ne întoarcem cu bine...
Și, peste două ceasuri, în puterea nopții, călăreții s-au întors cu bine. Moș Miron făcuse șapte legături de otavă și le scoase la poartă:
-Să vedeți numa ce otavă! Strămătură nu alta!
Călăreții luară-n șa sarcinile făcute de bătrân, îi mulțumiră și plecară în noapte.
Peste trei zile coloanele armatei treceau pe drumul de dinaintea casei lui moș Miron. Frontul fusese împins înainte. Era învălmășeală mare, și o căldură...
Carăle- unele treceau, altele odihneau. Și prin învălmășeala aceea de oameni și de vite se vedea un bătrânuț în straie albe, cu capul gol, cum tot iese pe portiță cu câte-o sarcină de otavă și cum o împrăștie înainte boilor sai cailor. În spate aducea otava, în mâna ținea o pâne albă căpătată de la soldați. Pălăria îi căzuse prin pod, în otavă, dar nici prin gând nu-i trecea s-o mai caute. Și, tot astfel, nu băgă de seamă că pe pânea albă, când mușca din ea, erau picuri marr-"lacrimi ce izvorau în neștire din ochii lui bătrâni.




                                                                                    Ion Agârbiceanu ( 1882-1963)

ARIPĂ- FRUMOASĂ

                     A fost odată ca niciodată, că de n-ar fi fost, nu s-ar povesti.

A fost odată un împărat, care avea trei fete, dintre care cea mai mică așa era de frumoasă, de gândeai că-i ruptă din soare, cu păr galbăn ca aurul; în acea țară deodată s-au trezit că nu mai au nici soare, nici lună, nici stele, nu se știa unde sunt ; au văzut numai că nu sunt. Odată deci împăratul dă de știre că cine le va aduce, va căpăta pe una dintre fetele lui și drept zestre: a treia parte din împărăție. Mulți au plecat dar nu s-au mai întors.

Era pe vremea aceea o babă bătrână, care a mers la împărat și i-a zis:

- Înălțate împărate, eu aș avea trei feciori, care vor aduce soarele, luna și stelele.

- Bine, zise împăratul, să vedem

- Înălțate împărate, răspunse baba, să-mi dai trei pâini, pânză de trei cămăși, ață și ac ca să le cos. 

  Împăratul i-a dat ce-a cerut și, după ce a mers baba acasă a născut seara un prunc și i-a pus numele Serilă. Cum l-a născut s-a și dus

La miezul nopții a născut altul și i-a pus numele Miezilă. Cum l-a născut s-a dus si acesta.

Dimineața a născut pe al treilea și i-a pus numele Zorilă. Cum l-a născut s-a dus și 

Ziua următoare baba s-a grăbit să le coasă cămășile, dar până seara nu le-a putut găta de tot. Când colea pe la apusul soarelui vine Serilă și zice că-i e somn.

- Culcă-te, dragul mamei, aci în pat și te odihnește.

- Bine mamă, îi răspunse el, dară să mă scoli îndată, să nu dea frate-meu Miezilă peste mine dormind, că ne batem amândoi

-Fii pe pace, zise baba.

 Pe la miezul nopții a venit Miezilă care a găsit pe mamă-sa cosând și zise și el că-i e somn.

-Culcă-te, dragul mamei, aici în patul acesta, îi zise baba arătându-i alt pat, și te odihnește.

-Bine mamă, dară să mă scoli îndată, să nu dea frate-meu Zorilă peste mine , căci ne batem amândoi.

-Fii pe pace, îi zise baba.

Tot cu aceste cuvinte a venit în zori de ziuă și Zorilă și s-a culcat în al treilea pat. Până atunci baba a fost gătat cămășile de cusut și a tot așteptat să i se scoale feciorii, căci acum erau mari, dară ei nu s-au sculat. Când fu pe la prânzul mare, toți trei se pomeniră in aceeași clipă și, văzându-se unul pe altul, săriră toți trei din pat și se puseră la bătaie. Baba neștiind ce să facă pentru ca să-i împace, a aruncat între ei cele trei cămăși.

Fiecare și-a luat pe a sa și așa s-au împăcat. Atunci baba le spuse:

- Dragii mei, nu pentru aceea v-am născut eu pe voi, ca să vă bateți laolaltă, ci pentru altceva. Ascultați: Împăratul nostru are trei fete, și de veți aduce voi soarele, luna și stelele, o să le căpătați de muieri, rămânând voi împărați după moartea lui. De vreți să încercați, mergeți la împăratul și-i spuneți, dar încă odată vă spun să vă împăcați bine, că cu sfada nu veți merge departe. Vreți?

- Vrem! răspunseră toți trei.

Au mers dar la împăratul și i-au spus că ei sunt hotărâți să ia lumea în cap și să aducă soarele, luna și stelele.

- Bine, le zise împăratul, dar toți trei vreți să mergeți?

- Toți trei, fu răspunsul.

- Atunci, zise împăratul, ținându-mă de făgăduința mea, de veți izbuti, am trei fete și vi le voi da vouă, dimpreună cu împărpția mea după moartea mea. Dar să văd cum vă cheamă?

- Pe mine mă cheamă Serilă.

- Pe mine Miezilă.

- Iar pe mine Zorilă, ziseră frații.

- Îmi place de numele vostru, răspunse împăratul, dar eu zic că numele celui mai mic să fie Aripă- Frumoasă. Ascultați-mă pe mine!

- Să trăiești, împărate !strigară frații.

Acum Aripă- Frumoasă, căci așa se va chema de aici încolo Zorilă, începu a se ruga de împăratul, că fiind ei săraci, și trebuindu-le cai și săbii, să le dea împăratul, care se și învoi, și poruncind să le aducă trei cai de cei mai frumoși din grajd, și-i arătă fraților, dar suindu-se Aripă- Frumoasă pe unul călare, acela și căzu cu el. Atunci Aripă- Frumoasă zise:

-De acești cai ne dai, înălțate împărate?

- Du-te și alege-ți din grajd, care-ți place, răspunse împăratul.

  Atunci s-a dus Aripă- Frumoasă în grajd și a ales unul slab de gândeai ca-s numai oasele de el, dar când se sui călare, el  zise:

-Astfel de cai îmi plac mie.

Asemenea le-a ales și fraților săi

În vremea asta împăratul a poruncit să aducă trei săbii de cele mai frumoase.

Văzându-le Aripă- Frumoasă puse una din ele pe genunchi, o rupse și iar zise:

 - De aceste săbii ne dai, împărate?

 - Du-te și alege-ți după plac din armăria mea, îi răspunse împăratul,

Aripă- Frumoasă s-a dus și a ales trei săbii ruginite,ruginite și a zis:

- De aceste săbii ne trebuie nouă! Una și-a ținut-o sieși iar celelalte le-a dat fraților săi.

După aceste s-au gătit de plecare, au luat trei turte de cenușe în traistă, au încălecat și au plecat.

Baba și fetel împăratului i-au petrecut cu ochii, până ce nu i-au mai văzu

Au mers mult, multă lume împărăție, ca Dumnezeu să ne ție; au mers până ce au dat de un pod de aramă. Acolo au mâncat o turtă de cenușă, iar după ce s-au săturat, Aripă- Frumoasă s-a băgat sub pod, iară frații lui s-au culcat în șanț.

Nu peste mult timp vine un zmeu cu un cal de aramă,frâu de aramă și el îmbrăcat tot în aramă. Când ajunge calul pe pod nu mai vrea să meargă, ci sforăia și tropăia, atunci zmeul zice: - Calul meu! ori nu ți-am dat de mâncare și beutură? nu te-am țesălat? ori te-am bătut de nu vreai să mergi?

- Ba nu, stăpânul meu, toate dorințele mi le-ai împlinit, răspunse calul, dar nu merg înainte fiindcă e Aripă- Frumoasă sub pod.

- Mi se împlini visul, zise acum zmeul, dar voi cerca norocul ce i-au adus cioarele picioarele și corbii grumazii.

Atunci s-a dat jos de pe cal, a mers în gura podului și a strigat: 

- Ieși Aripă- Frumoasă de sub pod!

- Îndată, îi răspunse acesta, nu te grăbi așa tare, că e vreme destulă.

După ce-a ieșit afară, zmeul îi zise:

- Cum vrei: în luptă să ne luptăm, ori în săbii să ne tăiem?

- Ba în lupte, ca sunt mai drepte! răspunse Aripă- Frumoasă.

Și se luară la luptă. Cum îl prinse, cum nu-l prinse, Aripă-Frumoasă pe zmeu, destul că îl trânti la pământ, încât în grumazi s-a cufundat, apoi îi luă paloșul și-i tăie capul.

Îndată și răsăriră stelele, căci acest zmeu le-a fost mâncat.

După acestă biruință se duse la frații săi; îi sculă și le spuse ce a pățit, care au și crezut văzând stelele pe cer. Când s-a făcut ziuă, Aripă- Frumoasă a luat calul și îmbrăcămintea zmeului pe seama sa, calul lui l-a dat lui Miezilă, iar Miezilă a dat pe al său lui Serilă și așa au plecat iar la drum.

Tot au mers apoi, au mers până seara, când au ajuns la un pod de argint. Acolo au mai mâncat o turtă de cenușă. Aripă- Frumoasă s-a băgat din nou sub pod, iară frații lui au mai păscut  puțin caii și iară s-au culcat în șanț.

Într-un târziu vine un zmeu cu un cal de argint și el îmbrăcat tot in argint. Când ajunse calul pe pod sforăia din nas și tropăia cu picoarele, dar nu vroia să meargă. Zmeul zise:

 - Ori nu te-am hrănit și nu te-am adăpat? nu te-am țesălat? ori te-am bătut, de nu vrei să mergi?

  - Ba nu, dulce stăpâne, toate dorințele mi le-ai împlinit dar e Aripă- Frumoasă sub pod

- Aha! mi se-mplini visul, zise zmeul,dar ce-a da norocul, de i-ar fii scos corbii ochii și ciorele picioarele!

 Se dete apoi jos de pe cal, merse în gura podului și strigă:

 - Ieși Aripă- Frumoasă de sub pod!

- Îndată, răspunse Aripă- Frumoasă, numai nu te grăbi așa tare, că este vreme destulă

Când fu ieșit afară, zmeul îi spuse:

- Cum vrei, în lupte să ne luptăm, ori în săbii să ne tăiem?

Ba în lupte că-s mai drepte, fu răspunsul.

Cum îlm prinse, cum nu-l prinse și pe acest zmeu Aripă- Frumoasă așa-l izbi, de până la coaste se băgă-n pământ, îi luă apoi paloșul și-i tăie capul. Îndată răsări și luna.

După această biruință iară se duse la frații săi, îi sculă din somn și le spuse întâmplarea. Aceștia văzând luna pe cer și calul de argint, precum și îmbrăcămintele zmeului, crezură spusele fratelui lor.

De către ziuă, căci în aceste două nopți a fost lumină, iar ziua întuneric, Aripă-Frumoasă a luat calul și îmbrăcămintea de argintpentru el, calul și îmbrăcămintea de aramă le-a dat lui Miezilă, iar pe aceea ce a fost la el la început, a dat-o lui Serilă. Au pornit apoi iar la drum voioși, căci până acum Aripă-Frumoasă a avut două izbânzi și mai aveau nădejde și de altele. Plecând dar, ei merseră ziua întreagă până ce ajunseră la un pod de aur. Se mirară ei mult de acel pod și gândiră că trebuie să fie ceva și aici.După ce mai mâncară și cea din urmă turtă de cenușă, Aripă-Frumoasă grăi:

 - Dau cu gândul că și aici trebuie să fie ceva ca la celelalte poduri: grijiți și nu dormiți greu șii de se poate privegheați, ca la vreme de nevoie să-mi fiți într-ajutor. După lucru se poate cunoaște măiestrul; la podul acesta poate să vină un zmeu și mai groaznic și atunci vai de noi.

- Vom priveghea și te vom ajuta, ziseră frații săi.

- La vreme de nevoie să veniți, urmă Aripă-Frumoasă.

După aceste vorbe, Aripă-Frumoasă se băgă sub pod, iar frații lui, după ce păscură caii, își ziseră: Să ne culcăm, căci va fi el harnic să-și aper capul orișicum, tot se va lăuda el, că izbânda a fost numai a lui. Se culcară dară în șanț.

Într-un târziu venii și zmeul cel mai mare îmbrăcat în aur și cu cal de aur. Ajuns pe pod, calul sforăia din nas și tropăia din picioare nevrând să mai meargă.

- Ori nu ti-am dat de mâncare și beutură? nu te-am țesălat? ori ce ți-e de nu mergi? se răsti zmeul.

- Ba nu, toate dorințele mi le-ai împlinit, dară e Aripă-Frumoasă sub pod.

- Am visat rău dar nu voi credeîn visuri ci-i voi arăta eu ca-i vor mânca cioarele picioarele și corbii îi vor scoate ochii. Oh! paloș, ajută-mă să-lm fac scrum și cenușă. Am auzit de el, dar îi voi arăta cine sunt eu. Pe frații mei i-a ucis dar pe mine nu mă va ucid

Cu aceste vorbe sare de pe cal și merge în gura podului strigândpă:

- Ieși, om pământean de sub pod!

Nu te grăbi așa de tare, răspunse Aripă-Frumoasă cam tremurând de frică.

După ce Aripă-Frumoasă ieși, zmeul zis

- În lupte să ne luptăm, ori în săbii să ne tăiem

-Ba în lupte că sunt mai drepte!

 Și se luară de se luptară până obosiră, dar nici unul pe altul nu s-a putut învinge. Când văzură că nu se mai pot lupta, zmeul grăi:

- Amândoi în lume nu încăpem, fă-te dară tu o roată de lemn și eu una de fier, să ne dăm unul pe un deal, altul pe alt deal în vale și acolo să ne ciocnim și a cărui roată se va rupe, acela să fie învins.

-Bine!

Zmeul se făcu roată de fier, iar Aripă-Frumoasă roată de lemn și după cum a fost vorba se ciocniră în vale, dar iarăși amândouă roatele rămaseră întregi.

Plin de mânie , zmeul zise

- Fă-te tu pară vânătă, iar eu mă fac pară galbină și care se va înălța mai sus, acela să fie învingătorul.

Se făcură așa cum ziseră, dar nici una nu s-a putut ridica mai sus decât alta.

Într-un  târziu, văzură niște corbi zburând. Zmeul le zise

- Corbilor! Veniți și aduceți apă în ciocurile voastre și turnați pe para vânătă, că vă dau carne dintr-un om.

Aripă-Frumoasă, adică para vânătă zise:

- Corbilor! dragilor! mergeți și sculați pe doi frați ai mei din șanț și spuneți-le să aducă apă în pălăriile lor, iar voi aduceți în ciocurile voastre și turnați pe para galbenă, că vă dau carnea din trei zmei și din trei cai.

Auzindu-le aceste, corbii se duseră; sculară pe cei doi frați a lui Aripă-Frumoasă și aduseră cu toții apă, turnară pe para galbină și așa fu învins zmeul, căruia îi tăie Aripă-Frumoasă capul. Acum răsări și soarele.

După aceste Aripă-Frumoasă luă calul și îmbrăcămintea de aur, cele de argint le-a dat lui Miezilă, iar cele da aramă le-a dat lui Serilă.

Apoi Aripă-Frumoasă se întoarse spre frații săi și grăi:

- Cu ajutorul lui Dumnezeu am învins pre cei trei zmei care au fost înghițit soarele, luna și stelele, scopul ni l-am ajuns. Acum putem merge acasă, ca după făgăduința făcută de împăratul, să ne dea fetele în căsătorie. Însă n-ar fi oare mai bine, fiindcă acum nu ne mai temem de nimeni, să mai umblăm puțin prin lume, să știm cum e lumea. De căsătorie avem vreme! Ce ziceți frații mei?

- Bine, să mergem, să vedem lumea, răspunseră ceilalți.

Așadară iar plecară la drum. Dar nu mult merseră, până văzură niște curți mari, frumoase, făcute toate numai din aur și argint.

Văzând aceste curți, Aripă-Frumoasă zise cătră frații săi:

- Frații mei, stați puțin în drum aici, să mă bag în aceste curți, să văd cine țade în ele.

Dă el să se bage, nu știe să deschidă ușa, se făcu dar muscă și se băgă pe gaura de la încuietoare și începu a zbura, dar nu văzu pe nimeni. Merse deci mai departe, până ce în a douăsprezecea odaie văzu o zmeoaică bătrână și trei mai tinere. Îndată ce văzu musca zmeoaica zise:

- Dragi nurorile mele! prindeți musca aceea, căci ea v-a omorât bărbații voștri și feciorii mei.

Auzindu-le aceasta Aripă-Frumoasă se băgă într-o crăpătură din grindă. Căutară destul zmeoaicele, dar n-o putură prinde,Atunci una din zmeoaicele tinere grăi:

- Lasă mamă! că dim mâinile noastre tot nu scapă căci eu mă voi face o fântână și împrejurul meu așa căldură va fi, că tot cel ce va trece pe-acolo, va trebui să bea apă din mine ș-atunci îl voi otrăvi.

Cealaltă zise:

-Mamă, eu mă voi face un cuptor cu foc și împrejurul meu așa de frig va fi, încât tot cel ce va trece trebuie să se încălzească și atunci îl voi otrăvi.

Cea mică și mai frumoasă grăi:

- Mamă, eu mă voi face un păr cu pere de aur, atât de frumoase pere vor fi pe mine, de toți vor trece, vor trebui să guste din ele și toți cați vor gusta, vor muri de otravă.

Auzind aceste vorbe, musca zbrrr! afară. Acum zmeoaica cea bătrână strigă:

- Lele-i fie mamă-sa, că-mi pare că scapă, dar mergeți și faceți ce ați zis.

 Au mers și s-au făcut ce au zis.

 Întorcându-se la frații săi, Aripă-Frumoasă grăi:

 - Să mergem încă puțin!

Abia plecară și deodată dete peste ei o căldură, încât leșinau de sete. Iată și-o fântână! Ce bucurie pentru dânșii, când vrură să bea, Aripă-Frumoasă nu-i lăsă, ci îndată făcu cruce peste fântână, care se și prefăcu în venin roșu ca sângele. El grăi dar:

- Vedeți, frații mei, ce-ați vrut să faceți?

Merseră iar mai departe și-i ajunse un frig grozav, când iată că văzură și-un cuptor cu foc. Dar Aripă-Frumoasă le zise:

- Nu vă bucurați așa tare, că nici de acela nu veți avea parte.

- Cum să n-avem, doar nu ne vei opri ca de la fântână?

Când ajunseră acolo, călătorii dau să se încălzească, dar Aripă-Frumoasă face cruce cu sabia peste cuptor și îndată se prefăcu și acesta tot în venin.

-Vedeți frații mei ce-ați vrut să faceți?

De-aici iar plecară și merseră mai departe. Nu peste mult însă, văzură un păr cu pere de aur și strigară:

-Ah, ce pere frumoase!

- Din aceste o să-mi umplu traista, să-i duc miresei mele

Miezilă zise:

- Nu numai traista mi-o voi umplea, ci mă voi și sătura și eu bine.

- Ba, vă puneți pofta în cui! grăi Arip--Frumoasă căci cu perele acestea chiar așa stăm ca și cu fântăna și cu cuptorul de dinainte.

- Ce, vrei cumva să ne oprești de la pere? sec răstiră frații

- A i grijă că nu ne vei tot purta de nas.

Când ajunseră lângă păr, îi mai rugă Aripă-Frumoasă ca să se stăpânească dar ei tot vrură să ia pere. Atunci Aripă-Frumoasă făcu cruce cu sabia peste păr și tot părul se prefăcu în venin.

El zise dar către frații săi:

- Vedeți  ce-ați vrut să faceți?

Atunci frații se rugară de iertare, iar  el urmă:

- Văd că nu vă țineți de făgăduința ce i-am făcut-o mamaei noastre când am plecat de-acasă, eu răul nu vi l-am vrut; ne-a ajutat Dumnezeu de scopul ni l-am ajuns, la care lucru voi foarte puțin ați ostenit. Mergeți dar acasă și luați în căsătorie pe fetele cele mari ale împăratului, iar pe cea mică mi-o lăsați mie, căci eu mă duc să văd dacă se află ori nu în lumea asta viteaz mai mare ca mine.

Cu acestea ei se despărțiră

Miezilă și Serilă o luară cătră casă, iar Aripă-Frumoasă își urmă calea. Merse multă lume împărăție, ca Dumnezeu să ne ție, până ce dete de o cârciumă. Imtră în ea și întrebă pe cârciumar, după ce-i spuse toată întâmplarea sa, dacă nu cumva știe undeva un om mai viteaz ca el, și dacă știe unde este el.

- Este un om nu departe de-aici, zise cârciumarul, care în toată ziua se bate cu zmeii și niciodată nu mai gată, căci este o zmeoaică bătrână, care face cătanele de zmei cu ițele.

-Ah! ce om prost, strigă Aripă-Frumoasă, trebuie s-o omoare pe zmeoaică!

După aceste sări pe cal și întrebă că încotro locuiește zmeoaica aceea. Aflând cum și încotro șade, el dete pinteni calului, se duse și o găsi pe zmeoaică făcând cătane de zmei cu ițele. Fără ca să mai piardă multă vorbă, el îi tăie capul cu sabia, pe celelalte cătane pe toate le omorî, iar colții zmeoaicei, care ajung caii până la genunchi, îi luă cu el drept dovadă și se-ntoarse iară la birtul de mai-nainte și zise cârciumarului:

- Mai mare viteaz sunt ca omul dumitale, căci am omorât zmeoaica bătrână și acum nu mai are cine să facă zmei.

- Foarte bine zise cârciumarul, îți multumesc debunătate, că baremi acum și eu am odihnă; dar viteazul de care ți-am pomenit doarme ici în casa aceasta, iar acela îi este calul. Când își aduse și Aripă-Frumoasă calul înăuntru, îl văzu celălalt cal și începură a se săruta căci au fost frați.

După aceea Aripă-Frumoasă se băgă în casă unde dormea acel viteaz si-l sculă din somn, legară amândoi prietenie, apoi Aripă-Frumoasă începu a-și spune întâmplările cu cei trei zmei și cele trei zmeoaice, iar viteazul care zicea că se cheamă Pipăruș Pătru, îi spuse pățaniile lui.

 - Nu te mai teme frate, Petre, grăi Aripă-Frumoasă că eu am ucis zmeoaica bătrână, iată aici dinții ei ca dovadă.

 - Norocul nostru că legarăm prietenie, zise viteazul, căci peste vre-un ceas unul din noi ar fi trebuit să piară. Foarte rău mă supărai, auzind de moartea ei, căci n-am acum cu cine să-mi petrec toată ziua.

 A doua zi, Aripă-Frumoasă întrebă pe cârciumar:

- Mai știi undeva un viteaz mai mare ca mine?

- Mai știu unul, răspunse cârciumarul, un bătrân în pădurea blestemată. Acela îndată ce te vede, îță arată o oglindă si-ți ia puterile și frumusețea, apoi face ce vrea cu tine.

- Mă voi duce și acolo să văd.

- Mai bine stai pe pace, că știu că ți se va întâmpla rău, îl rugă cârciumarul. Dar Aripă-Frumoasă nu l-a ascultat, ci și-a luat rămas bun de la Pipăruș Pătru și s-a dus multă lume împărăție, ca Dumnezeu să ne ție.

Multe zile a călătorit , până ce în urmă a dat de pădurea blestemată. Acolo vede că îi iese un bătrân înainte, îi arată o oglindă și îi ia puterile și frumusețea, îl scoboară de pe cal, calul îl bagă în  grajd și pe el îl închide în cușcă de fier.  Acolo și-a plâns Aripă-Frumoasă neascultarea dar era târziu.

A treia zi bătrânul zise către el:

- Pământeanule! îți voi da puterile și frumusețea dacă îmi vei aduce pe Ileana Cosânzeana de muiere, calul ți-l voi da după aceea.

-Bine, zise Aripă-Frumoasă, dar nu știu unde locuiește.

- Peste marea aceasta, îi arătă bătrânul.

I-a dat apoi drumul din cușcă, i-a dat însă numai frumusețea, dar nu puterile. Aripă-Frumoasă își făcu acum o corabie, în care a băgat tot felul de marfă și a plecat. Când a ajuns la marginea mării, a deschis negoțul său în corabie și-a chemat pe-o femeie ce spăla la margine, ca să-și cumpere. Femeia însă îi zise:

 - Eu n-am nevoie de haine căci am destule, dar stăpâna mea poate că și-a cumpăra.

 - Cum o cheamă pe stăpâna ta? întrebă Aripă-Frumoasă

 - Ileana Cosânzeana, fu răspunsul.

  Tare s-a bucurat Aripă-Frumoasă la auzul acestor vorbe și zise:

 - Fii bună, spune-i că este aici negoț de tot felul, să-și cumpere ceva.

După ce îi spuse femeia, Ileana Cosânzeana veni și ceru să aducă la margine marfă să-și aleagă, dar Aripă-Frumoasă zise:

- Am foarte multă marfă și scumpă și nu o pot aduce toată afară. Binevoiește a veni înăuntru și-ți alege care-ți place.

Ileana Cosânzeana și veni înauntru, dar pe când alegea mai bine, Aripă-Frumoasă închise iute ușa și porni corabia.

Văzând aceasta Ileana Cosânzeana voi să se arunce pe fereastră în mare, Dr Aripă-Frumoasă o prinse și n-o lăsă. Atunci ea zise:

- Lasă-mă să mă arunc în mare și să mor, căci știu că nu mă duci ție, căci atunci n-aș zice nimic, dar mă duci la spurcatul de bătrân, care de mult a voit să mă prindă, însă numai prin vicleșugul tău m-a putut.

- Lasă dragă că voi scăpa eu de acolo și atunci te voi scăpa și pe tine, fii numai pe pace, căci nu mult vom robi acolo.

Așa s-a mai liniștit și-a adormit. Când s-a trezit era în brațele bătrânului, iar Aripă-Frumoasă stătea închis în cușcă.

A doua zi, după ce s-a dus bătrânul la vânătoare, Aripă-Frumoasă grăi către Ileana Cosânzeana:

- Când va veni acasă bătrânul întreabă-l unde-i stă puterea căci atunci facem ce facem cu el.

După ce se întoarse bătrânul și după ce îi dete de mâncare, ea îl întrebă că unde-i stau puterile. El a răspuns:

- În mătura de după ușă!

Altă zi, când iar a fost la vânătoare bătrânul, Ileana Cosânzeana i-a spus lui Aripă-Frumoasă ce i-a spus el , dar Aripă-Frumoasă îi răspunse:

- Minte! întreabă-l a doua oară.

După ce veni bătrânul acasă și după ce îi dete de mâncare, Ileana Cosânzeana Începu a se linguși pe lângă bătrânul și a-l ruga să-i spună unde-i stau puterile, dar bătrânul s-a mâniat și i-a tras o palmă zicând:

- Lele-ți fie mumă-ta, ce nevoie ai de aceasta? iaca colo în pusca din cui îmi stau puterile.

După ce a mers iar la vânătoare bătrânul, i-a spus lui Aripă-Frumoasă ce palmă a căpătat și ce răspuns.

- Nu te teme dragă, zise Aripă-Frumoasă, mai întreabă-l o dată, că ce ți-a spus nu e adevărat și atunci cred că-ți va spune adevărul.

După ce a venit iar acasă bătrânul, atâta s-a lingușit Ileana Cosănzeana și în urmă l-a rugat să-i spună cu adevărat unde-și ține puterile. Și mai tare s-a mâniat acum bătrânul și i-a dat un pumn încât a amețit, dar apoi i-a părut rău și a zis:

- Draga mea, iartă-mă că-ți voi spune, iată:  nu departe, la nouăzeci și nouă de pași se află o peșteră, în peșteră se află un urs, în urs un iepure, în iepure o rață și în rață două muște; ân acele stu puterile mele. Fie de mine ce va fi, pentru tine o fac acesta, ca să nu zici că nu te iubesc și că nu-ți spui drept.

Abia a așteptat Ileana Cosânzeana să plece bătrânul iar la vânătoare, pentru ca să-i spuna lui Aripă-Frumoasă. Deci când a gândit că bătrânul e cam departe, a fermecat Ileana Cosânzeana cușca, care îndată s-a deschis și a ieșit Aripă-Frumoasă, s-a uitat în oglindă și și-a dobândit iar puterile și frumusețea, apoi s-a suit călare pe cal, a luat și cuțitul cel mare al bătrânului și s-a dus la peștera aceea, a omorât mai întăi ursul, din urs a ieșit un iepure și pe acela l-a ucis, din iepure a ieșit  o rață, aceea încă o ucise, din rață ieșiră două muște, una o putu ucide cu palma, iar cealaltă îi scăpă. Din întâmplare însă văzu o muscă ânainte, dete cu pălăria în ea și pică la pământ, apoi puse mâna pe muscă și o luă cu pământ cu tot, o învălui ăntr-o cârpă, se sui pe cal și se duse acasă. Când fu aproape de locuința bătrânului, vede pe bătrân venins și-abia târându-se. Atunci el zise:

- Ma-ți înșelat, dar așa-mi trebuie, deci fii bun și omoară și cealaltă muscă, ca să nu mă chinuiesc și apoi mergeți.

Atunci Aripă-Frumoasă a omorăt musca și bătrânul a căzut mort la pământ.

Văzându-l pe bătrân mort, Ileana Cosânzeanase bucură nespus. ei plecară amândoi  călare pe cal.  Într-un târziu Ileana Cosânzeana întrebă:

- Unde mă duci?

- Eu numai din răsfăție am venit pe-aici și am căzut prins, dar am încredințat acasă. Te duc prietenului mei Pipăruș Pătru dacă vreai?

- Vreau căci îl cunosc de când eram mică fu răspunsul.

Când au ajuns la birtul de mai-nainte, au găsit acolo pe Pipăruș Pătru care și-a luat de nevastă pe Ileana Cosânzeana.

Când auzi cârciumarul de soarta lui Aripă-Frumoasă, îl plânse dar a râs apoi de soarta bătrânului.

După ospățul lui Pipăruș Pătru, Aripă-Frumoasă plecă cătră casă unde găsi pe mireasa lui plângându-l. După ce a spus toate căte a pățit, împăratul grăi:

- Îti mulțumesc foarte pentru credința ta cătră mine. Ce-am făgăduit și am jurat că îți voi da îți și dau. Frații tăi încă n-au căpătat nimic până acum ca să fie toate trei ospețele deodată.

Începură dar a tăia la scaune și șa căzi pentru ospățul la care a fost nun mare Pipăruș Pătru cu Ileana Cosânzeana.

Ce se va mai fi întâmplat după ospăț asta n-o știu, căci am băut prea multă apă la acea petrecere, la care am auzit această poveste chiar din gura lui Aripă-Frumoasă.

       Ion Pop Reteganul,Povești ardelenești,

 culese din gura poporului, 1883