Stejarul din Borzești

Ştefan cel Mare îndrăgise plaiurile Moldovei încă din copilărie. Îi plăcea să se joace cu copiii răzeşilor. Toţi îi spuneau Ştefăniţă sau Ştefănucă, şi era bucuria lor cînd venea prin părţile Trotuşului Mic. Îndesat, sprinten şi ager, nu-l putea nimeni întrece în aruncarea săgeţilor către uli. Avea ochi albaştri, părul inelat. Purta şi zale uşoare. Şi nişte pinteni frumoşi.
Aşa îl aducea părintele său, Bogdan voievod, dinainte, pe şa, arătîndu-i frumuseţi şi bogăţii pe întinsurile patriei, de la Suceava-n jos, dar lui Ştefan îl plăceau cel mai mult împrejurimile Borzeştilor, unde se afla un stejar uriaş, rotund în coroană, gros cît să-1 cuprindă patru oameni. Acolo se aduna Ştefan cu copiii de prin partea locului. Toţi dădeau chiote că s-au întâlnit, îndată începea joaca. După ce se minunau de dibăcia lui Ştefan la săgetarea ulilor, prindeau să se joace „de-a tătarii". Se despărţeau în două cete : cei din ceata lui Ştefan erau moldovenii, cei din ceata a doua erau tătarii, în frunte cu puiul de răzeş Mitruţ.
Pe vremea aceea Moldova era pământ al năvălirilor. Veneau tătarii şi-i pârjoleau până şi iarba. Erau arse satele şi cetăţile. Oamenii erau legaţi cu juvăţul de gât şi duşi la robie. Când bătea vestea rea dinspre vadurile năvălitorilor, s-aprindeau focuri pe dealuri, căci aşa era ştafeta de pe atunci, a moldovenilor: se aprindea un foc mare tocmai pe Prut, în culmea unui deal mare, şi-1 zăreau alţi pândari, de pe alte dealuri, şi aşa focurile s-aprindeau unul după altul, din deal în deal, până sub pădurile Sucevei. Aşa afla domnul de primejdie. Îşi aduna oştile de ţară şi oştile în leafă, să ţină piept cumpenei. Dar tătarii erau mai tari şi nu mai avea pace sărmana Moldovă ! Oamenii fugeau în codru şi-n munte, în timp ce semănăturile ardeau şi satele erau şterse de pe faţa pămîntului.
Era în ziua aceea un văzduh limpede ca lacrima. înfloriseră trandafirii sălbatici şi sulfina. Era vremea când cântă toate păsările câmpului, când ţârâie din nişte uşoare strune miile da gâze de prin fânuri. Ciocârliile umpluseră văzduhul de cântare.
Glasurile copiilor din Borzeşti s-amestecau cu glasurile păsărilor, şi parcă era ziua aceea un imn închinat frumuseţilor nemuritoare ala firii. Deodată prima ceată de copii, în frunte cu Ştafăniţă, s-a ascuns la pândă într-o pădurice. Cealaltă, în frunte cu Mitruţ, s-a ascuns după un deal, pe unde năvăleau de obicei tătarii cei adevăraţi. Apoi s-a arătat Mitruţ, ca un han tătăresc ce se prafăcea că este, iscodind cu ochii împrejurimile stejarului. La un chiot
al lui, copiii s-au aruncat în năvală, umplând valea de veselia strigătelor. A ieşit şi ceată lui Ştefăniţă din pădure, şi săgeţile de trestie vâjâiau uşurel, întrecându-se cu bâzâitul bondarilor. Bătălia a durat aproape un ceas. Tare era Ştefâniţă, tare şi Mitruţ, dar până la urmă Ştefăniţă a ieşit biruitor.
Prins între nişte lănci de trestie, ca un han-tătar, Mitruţ a fost dus la judeţ (judecată), în faţa puilor de moldoveni. Aşezat pe un butuc, sub stejarul cel rămuros, Ştefăniţă a prins a-1 judeca straşnic, întrebându-1: de ce-i calcă ţara ? de ce ucide copiii? de ce dă foc satelor? Nu se pot apuca năvălitorii de munca pămîntului, să nu mai fie spaimă pentru ţara Moldovei ? Întrebîndu-1, Ştefâniţă îşi limpezea, de fapt, primejdia tătarilor şi necazurile oamenilor. Îşi strînse pumnii. în lungul obrazului îi aluneca o lacrimă, întâia lacrimă de ciudă.
Văzuse cu ochii lui sate arzând şi carele Moldovei în pribegie. Văzuse şi corbi zburînd spre stârvurile oamenilor. Zărise şi tătari, pe un deal, departe, şi-n urma lor cerul era înroşit de focuri. Asta era întâia amintire a voievodului despre tătari.
— De ce ? a întrebat înc-o dată Ştefăniţă, aşa de crunt, încât Mitruţ aproape că şi-a pierdut firea, iar ceilalţi copii au stat din râs. De ce calci pămînt străin, han nelegiuit ? Ce pedeapsă i se cuvine pentru că a năvălit în ţară străină ?
— Să i se reteze nasul… a spus unul.
— Nu ! e prea puţin ! a răspuns Ştefaniţă.
— Să i se scoată ochii …
— Nu, e prea puţin!
— Atunci spânzurat să fie de ramurile stejarului… a spus altul, şi Mitruţ nu mai putea de bucurie că va fi legat cu frânghiile de subsuori şi urcat sus, sus, cum nu mai urcase niciodată !
Copiii şi-au desfăcut cingătorile, apoi şi le-au legat una de alta. Toţi râdeau şi chiuiau, numai Ştefăniţă stătea încruntat şi tăcut, ca un adevărat judecător al năvălitorilor.
— Aşa ! a spus el, în timp ce copiii ceilalţi îl trăgeau pe Mitruţ în sus. Mitruţ râdea şi bătea din palme.
L-au urcat până la jumătatea stejarului, şi l-au lăsat în leagănul uşurel al vântului. Deodată, cum râdea el aşa şi se legăna, s-a uitat departe. A îngălbenit! Glasul i-a pierit în gât! Abia a izbutit să strige:
—Tătarii!… Vin tătarii! Vin tătarii…
Şi se uita cu groază cum vin tătarii cei adevăraţi, în galopul cailor, cu iataganele-n dinţi, cu şomoioguri aprinse în vârfui suliţelor.
-Coborâţi-mă repede… vin tătarii! a strigat el a doua oară, dar copiii au luat-o la fugă, spre sat, ţipând:
— Tătarii… vin tătarii!
Au prins să bată clopotele de furtună. Oamenii apucau spre codru, ori înşfăcau parii afumaţi la capăt, furcile, coasele şi topoarele, gata de apărare. Pretutindeni s-auzeau ţipetele copiilor şi-ale femeilor:
— Tătarii!… vin tătarii!… Şi băteau mai tare clopotele.
Tătarii năvăleau într-o trâmbă lungă, şi-n urma lor colburile urcau până-n înălţimi, amestecate cu fumurile satelor aprinse. Cum au ajuns sub stejarul din Borzeşti, hanul năvălitorilor 1-a zărit între ramuri pe Mitruţ, aproape mort de spaimă.
— Ce-i facem copilului din stejar? a întrebat un ataman. Tragem cu săgeţile în el ?
— Nu ! a răspuns hanul. Dacă trage careva în el vreo săgeată, îl ucid…
— De ce ? s-au mirat tătarii.
— Pentru că pe acest pui de moldovean vreau să-l ucid eu ! Fac rămăşag că-l nimeresc drept în inimă, cu prima săgeată…
— Să vedem… au spus celelalte căpetenii şi cetele s-au aşternut pe vale, în priveală.
— Fie-ţi milă… a răcnit Mitruţ, când hanul a întins arcul, dar.n-a mai apucat să spună nimic, căci o săgeată l-a nimerit drept în inimă şi l-a omorât.
Apoi trâmba a sărit pe cai, a pornit galop, dând foc satelor, ucigând şi prăpădind tot, spre Suceava-n sus.
In vremea asta, Bogdan Voievod galopa spre munţi, ţinându-l pe Ştefaniţă dinaintea lui. Se lăsase întunericul. Cărarea codrilor urca.
— Niciodată să nu uiţi, fiul meu… îi spunea voievodul. Copilul din Borzeşti trebuie răzbunat!
— Niciodată n-am să uit, tată… a răspuns Ştefaniţă. Pe Mitruţ am să-l răzbun eu, cu mâna mea ! Dacă trăieşte hanul până cresc eu mare, îl spânzur de stejarul din Borzeşti…
— Aşa să faci ! i-a răspuns tatăl. Ca să se înveţe minte, să nu mai omoare oameni nevinovaţi, să nu mai calce pămînt străin…
Şi Bogdan Voievod i-a grăit toată noaptea, la un schit din munte, arătându-i prin cuvânt de foc, că apărarea pământufui străbunilor e cel mai sfânt lucru al vitejilor !
— N-am să uit, tată ! Am să răzbun sângele lui Mitruţ şi al sărmanei noastre Moldove… Pârjolul urca tot înainte, din Ţara de Jos, spre cetatea de scaun a Sucevei. Ardeau pădurile, ardeau câmpiile. Norodul legat în funii apuca drumurile robiei.
Astfel necăjea Moldova acelor vremuri. Dar cu cât Bogdan Voievod îmbătrânea, se ridica Ştefaniţă, ca un stejar tânăr! Nu uita nici în somn moartea îngrozitoare a lui Mitruţ. Cum şi-a pus pe frunte coroana Moldovei, întâi a vrut să facă rânduială dinspre tătari. Nu le-a călcat pământurile, ci a trimis oameni să-i întrebe; se liniştesc sau nu ? Că prea s-a încruntat lumea de atâta sânge şi năvăliri. Îi sfătuia cu domolul, după firea moldovenească, să se lase de pradă, să se apuce de lucru, ca oamenii Moldovei, căci cu prada n-au s-ajungă departe ! Să afle banul că ţara are domn tânâr şi viteaz şi va fi vai şi amar de cei ce-i vor mai călca hotarele… Hanul a primit cuvântul lui Ştefan cel Mare cu mânie straşnică. A scrâşnit:
— Auzi, câinele ! Cum îndrăzneşte să-mi trimită astfel de cuvânt, mie, hanul lumilor ? !… Cu buzduganul am să-i zdrobesc dinţii! Am să-i tai limba cu paloşul, să nu mai poată grăi aşa…
— E tînăr si are cutezanţa tinereţii! i-au spus atamanii. Să-i învăţăm oleacă minte ! Dar ar fi bine, Măria Ta, să rămâi în cort, căci eşti ostenit de bătrîneţe…
—Nu ! a răspuns hanul, dând poruncă oştenilor să se pregătească. Mă duc să-1 învăţ minte pe puiul acesta cutezător…
Şi astfel, iar s-au aprins focurile de veste, din deal în deal, de la Prut până la zidurile Sucevei. Răzeşii Ţării de Jos s-au strâns la Borzeşti, în preajma vadului mare al năvălitorilor.
A coborît şi Ştefan, cu ţara, de cum i s-a adus vestea de cumpănă.
Într-o noapte cerul s-a făcut roşu cât ţineau zările. Ardeau satele şi câmpiile. Puţinii pământeni scăpaţi cu zile veneau îngroziţi, rânduindu-se în oastea voievodului.
Ca să-i amăgească pe tătari spre Borzeşti, Ştefan a trimis înaintea lor o oaste de harţă, care se ivea din păduri, tăia în duşmani şi iar se făcea nevăzută în singurătăţile hârtoapelor. Tot aşa, zi cu zi, hanul urmărea oastea de harţă, până ce, într-o dimineaţă, a zărit stejarul din Borzeşti… A rămas pe gânduri… parcă mai fusese pe aici, în tinereţe… Nu ? Ia să-şi aducă aminte…
— Aici te-ai dovedit cel mai de seamă săgetător… i-a spus un ataman bătrân. Ţi-aduci aminte ?
— Da, da, îmi aduc aminte… a răspuns hanul, şi în clipa aceea a auzit buciumele şi cornurile de luptă ale Moldovei !
Bătălia cumplită s-a încins cât ai scapăra din ochi. Valea s-a umplut de nechezăturile cailor, de bufniturile scuturilor. Luceau lăncile. Zbârnâiau săgeţile. Ştefan cal Mare îşi deschide drum spre inima bătăliei, către han, izbind în dreapta şi-n stînga cu buzduganul! Striga :
— Izbiţi, feciori, pentru răzbunarea lui Mitruţ… Unde-s răzeşii din Borzeşti ? Izbiţi, răzeşi
Deodată, a ajuns faţă-n faţă cu han-tătarul ! Cu o lovitură de buzdugan i-a repezit paloşul din mână ! Îl putea ucide din a doua lovitură, dar 1-a luat în pieptul calului şi 1-a cârduit deoparte. În vremea asta oştile cotropitoare fugeau mâncând pămîntul.
Apoi, pe la asfinţitul soarelui, moldovenii s-au aşternut la hodină, pe coasta dealului.
— Acum să-l judecăm pe han-tătar!… a strigat Ştefan cel Mare, în faţa cortului aşezat sub stejar. Ce moarte să-i dăm, răzeşi ?
— Să-i scoatem ochii… au bubuit mii de glasuri.
— Să-l trecem prin sabie… au bubuit altele.
— Nu ! a răspuns Ştefan cel Mare şi i s-au umezit ochii, amintindu-şi întâmplarea năpraznică din copilărie. Nu, răzeşi, căci am cu acest lup al pustiei o socoteală… Han-tătare, ţi-aduci aminte ? Tu l-ai ucis pe Mitruţ, între ramurile acestui stejar… Ridicaţi-l, feciori, în funie…
Apoi, după ce năvălitorul şi-a primit pedeapsa, trei zile şi trei nopţi au stat oştile moldovene în petrecere.


                                                                                              Eusebiu Camilar

Saad și Said

A fost odată un padișah care făcea mult bine oamenilor. Și avea padișahul obiceiul de a se arăta milostiv față de orice străin care intra în orașul lui. Un derviș( călugăr musulman pribeag) murdar și zdrențăros sosi într-o bună zi în oraș și porni pe dată spre palatul padișahului. Mai marele pestre strajă-l întrebă:

- Pe cine cauți?

- Chiar pe padișah.

Plecă mai marele peste strajă să-i dea de veste padișahului:

- A venit un derviș, care te caută.

-Spune-i să vină!

Dervișul i se înfățișă și-i zise:

- O, padișahule, oare are dreptate lumea când spune că, oricui intră în orașul tău, îi dai tot ce-i dorște inima?

- Da, răspunse padișahul.

-Dacă-i adevărat ce-am auzit, atunci vreau și eu ceva.

-Ce?

- Vreau să cobori pentru patruzeci de zile de pe tron, să-ți iau locul și să cârmuiesc în vremea asta țara.

Iar padișahul se gândi: " Vorba spusă e spusă și n-o mai poți schimba. Făgăduiala dată- datorie curată." Vrând nevrând, coborî așadar de pe tron, îi puse dervișului coroana pe cap și îi zise:

- Timp de patruzeci de zile țara mea va fi a ta, dar cu înțelegerea ca, în tot răstimpul ăsta, să nu faci nimănui vreun rău.

- Fii fără grijă, răspunse dervișul.

Și vreme de patruzeci de zile ținu locul padișahului și, punând la bătaie toată îndemânarea de care era în stare, atrase poporul de partea lui. Deschise ușile vistieriei și împărți tot aurul și argintul, spunând:

- Tot ce vedți aici e al vostru!

Dacă se scurse și cea de-a patruzecea zi, padișahul trimise un om la derviș cerându-i să coboare de pe tron și vestindu-l ,totodată , că sosise. Atunci dervișul adună poporul și-l întrebă:

- Ați auzit ce spune padișahul? Oare vă socotește oameni? V-a făcut el vreodată daruri? Și uite că nu vrea să-mi păstrez locul.

Poporul se neliniști și strigă:

- De pomană se zbate că nu-l mai vrem! Te vrem pe tine.

Auzind strigătele mulțimii, padișahul înțelese că nu-i mai rămânea nimic de făcut, își luă nevasta și cei doi feciori- pe care îi chema Saad și Said- și-n vremea nopții plecară cu toții din oraș. Rătăciră câteva zile prin câmpii și pustiuri, până ajunseră la malul unei ape care curgea la marginea unei păduri. Acolo, văzând că feciorii nu pot trece apa, padișahul îi zise nevesti-si:

- Treci mai întâi tu pe malul dimpotrivă, iar eu voi trece cu copiii, unul câte unul.

Nevasta trecu dincolo, padișahul îl luă de mână pe Saad. Dar nici nu ajunseră pe la mijlocul apei, când un leu flămând ieși din pădure și-l înșfăcă pe Said. Văzând una ca asta, padișahul se îngrozi și începu să tremure. Saad îi scăpă din mână și apa îl duse la vale. De cealaltă parte a râului, nevasta căzu fără simțire. Padișahul izbuti doar cu multă trudă s-o facă să-și vină în fire, dar își dădu seama că nu ăi mai rămânea nici-o ieșire: nu putea nici să ia urma leului, ca să-l scape pe Said din ghiarele lui, nici să se arunce în apă și să-l mai scape pe Saad.

-Ce-i de făcut? o întrebă pe nevastă-sa.

-Asta ne-a fost soarta, așa ne-a fost scris pe frunte!

Și, după neneorocirea care se abătuse asupra lor, intrară amândoi într-un sat și-și încropiră un adăpost printre dărâmăturile pe care le aflară mai la margine.

Într-o bună zi trecu pe acolo un călăreț, văzu femeia, și înmărmuri în fața frumuseții ei, că făptură atât de fermecătoare nu mai întâlnise. " Trebuie s-o smulg din brațele lui bărbat-su", își zise călărețul și, apropiindu-se cu un asemenea gând, rosti:

- Ei, omule, ierte Allah păcatele tatălui tău! Nevastă-mea stă să nască și nu are cine s-o vegheze. Îngăduie-i femeii tale s-o ajute și am s-o răsplătesc.

Nebănuind nimic, bărbatul se învoi:

- Să se ducă, firește! Mergi și dă ajutor, îi porunci nevestei, să facem și noi rost de o bucată de pâine.

- Am înțeles, răspunse ea, plecând împreună cu omul de pe cal.

După o vreme. înțelegând că fusese înșelată, femeia începu să-l roage s-o lase să se întoarcă, dar rugămințile ei ar fi mișcat mai degrabă inima unei pietre decât inima călărețului. Și padișahul o așteptă... Văzând că nevasta nu se mai înapoiază, îndurerat, plecă s-o caute în sat. Dar acolo, nici urmă de femeie! Așa că muritorul, a cărui soartă fusese să fie padișah, se simțea acum mai oropsit decât un lup în pustiu. Descumpănit, porni la drum, fără să știe de ce și încotro se duce.

Și merse așa desnădăjduit, merse zile și nopți la rând, bătând când la o ușă, când la alta, până când ajunse într-o bună dimineață într-un oraș. Acolo văzu o mulțime de oameni adunată lângă porți. La fel de amărât întrebă:

- De ce s-a adunat aici atâta lume?

-Ne-a murit padișahul și, cum n-are moștenitor, ne-am strâns să dăm drumul unui șoim. Cel pe creștetul căruia se va așeza pasărea, ne va fi padișah.

Fostul padișah se depărtă. Atunci fu slobozit șoimul, care i se așeză îndată pe creștet. Mulțimea se adună degrabă și văzu că șoimul alesese un nefericit, un biet amărât nevrednic de asemenea cinste.

- Păi ăsta nu-i bun de nimic, ziseră oamenii. Mai sloboziți odată șoimul.

Din nou dădură drumu șoimului și el se așeză tot pe creștetul fostului padișah, iar a treia oară se întâmplă la fel. Atunci, luându-l pe sus, îl îmbrăcară cu haine împărătești, îi puseră coroana pe cap și-l așezră pe tron. Cum se așeză, ce mai încolo -încoace, își veni ăn fire!

Înainte vreme era obiceiul ca la încoronarea padișahilor să se citească, în cinstea lor, niște khotbe(predică ținută în moschee în ziua de vineri când se pomenește și numele suveranului). În jurul padișahului se adunară așadar, dregătorii, cu gândul să-l învețe ce are de făcut și cum să ia cuvântul. Dr înțeleseră îndată că știe toate obiceiurile pe de rost, de parcă domnea de șaptezeci de ani. Și tare se mirară cu toții.

Ir, trecând câteva zile de la încoronare, padișahul își aminti într-o noapte de nevastă și de feciori. Dacă ar fi trăit, socoti el , Saad ar fi avut șaptesprezece ani, iar Said șaisprezece. Dimineața își chemă vizirul și-i zise:

- Vizire, ai să faci două treburi: mai întâi, poruncește străjii de la porțile orașului să mi-l trimită la palat pe fiecare străin care vine în oraș, ca să stea la noi în ospeție și să-și petreacă prima noapte în aripa din față a palatului. Adună apoi toți tinerii de șaisprezece-șaptesprezece ani și poruncește-le să facă de strajă, pe rând, noapte de noapte, în aripa unde-i găzduim pe străini. Străjerii să fie mereu câte doi, unul de șaisprezece, iar celălalt de șaptesprezece ani.

Vizirul se plecă până la pământ și răspunse:

- Facă-se voia Luminăției Tale! 

Porunca fu împlinită întocmai și, de atunci, straja-i spunea fiecărui stăin care intra în oraș:

- Din voia măriei sale, ești oaspetele nostru și veți înnopta în aripa din fața palatului.

Noapte de noapte, doi tineri, unul de șaptesprezece și celălalt de șaisprezece ani, făceau de strajă. Iar padișahul se uita de fiece dată la noii sosiți și la tinerii străjeri.

Într-un rând , se deșteptă în miez de noapte auzind larmă de glasuri. Își chemă sluga cea mai credincioasă și o întrebă de unde vine gălăgia.

-De afară, răspunse sluga.

-Du-te și vezi despre ce-i vorba.

Sluga plecă și, când se întroarse după câteva clipe, zise:

-Ghorbon( formulă exprimând devotamentul și respectul față de bătrâni sau superiori pe scara socială), un bărbat și o femeie au fost găzduiți în noaptea asta în partea din față a palatului. Bărbatul s-a trezit la miezul nopții auzind șoapte și a văzut oamenii de strajă, care păzesc intrarea, stau cu capetele în poala nevestei lui. Atunci s-a supărat și a făcut gălăgie.

Padișahul se supără și el foarte tare și porunci:

- Du-te și taie capetele celor din strajă!

Când sluga se apropie să taie capetele celor doi tineri, femeia îl rugă s-o asculte , mai întâi.

- Omule, zise ea, oare nu ne-ați găzduit decât pentru a ucide niște copii sub ochii mamei lor? Atunci începe cu mine și treci mai apoi la copii.

Sluga se întoarse la padișah să-i spună ce și cum, iar padișahul porunci:

- Du-te și adu-mi oaspeții!

Iar, dacă-i aduse în fața lui, îi întrebă:

- Ce s-a întâmplat?

- Ascultând de porunca padișahului am fost găzduiți în palat. Dar m-am trezit la miezul nopții și i-am văzut pe oamenii din strajă stând cu capul în poala neveste-mi. Atunci am început să strig. Când sluga a venit cu porunca padișahului de a le tăia capetele, nevastă-mea a mințit ca să-i scape, zicând c-ar fi feciorii ei Saad și Said.

Dacă auzi numele de Saad și Said, padișahul tresări, se întoarse spre femeie și o întrebă:

- Femeie, auzi ce spune bărbatul tău?

-O, padișshule, răspunse ea, nu-i bărbatul meu. Am fost nevasta unui padișah, într-o țară îndepărtată. A venit într-un rând un derviș, care mi-a înșelat bărbatul și i-a luat tronul, de-am fost nevoiți să plecăm noaptea din oraș. Pe drum am ajuns la malul unui râu și am vrut să ne trecem copiii dincolo, dar unul a fost înhățat de un leu, iar pe celălalt l-a dus apa la vale. Eu și bărbatul meu ne-am depărtat după aceea și ne-am făcut adăpost în niște ruine. Omul ăsta a trecut pe acolo, m-a văzut și, zicând că nevasta lui stă să nască și are nevoie de ajutor m-a luat cu el. Am priceput, mai apoi, că mă înșelase. Încă și acum mă ține lângă el cu sila... Dar soarta ne-a adus ieri în orașul tău. Straja de la poartă ne-a spus că porunca padișahului e să ne petrecem cea dintâi noapte la palat, ca oaspeți. Când am intrat mi-am amintit de bărbatul meu, de bogăția noastră împărătească, iar când m-am culcat, somnul nu se lipea de mine. În vremea asta cei din strajă stăteau de vorbă lângă ușă și, fără să vreau, am auzit că unul îi spunea celuilalt: " Prietene, hai să stăm de vorbă ca să nu ne prindă somnul. Povestește-mi viața ta, eu ți-oi povesti-o pe a mea și așa nu vom fi în primejdie să adormim." -" Prea bine", s-a învoit celălalt, iar cel mai vârstnic a început a grăi: "Tatăl meu a fost padișah, a avut avere multă și semăna cu padișahul nostru. Într-un rând a venit un derviș, care l-a înșelat și i-a furat tronul. Tata, mama, eu și un alt frate, pe care-l chema Said, am plecat din oraș și am tot mers până ce am dat de un râu. Am văzut că nu-l putem trece, așa că tata m-a luat cu el, vrând să mă ducă pe malul celălalt, când un leu s-a ivit din pădure și l-a înșfăcat pe fratele meu. Tata a prins a tremura și mi-a dat drumul în apa vare m-a tâtât la vale cale de trei farsanghi. Acolo m-a scos la mal un pândar. M-a înfiat și am rămas la el până ce padișahul a poruncit ca toți tinerii de șaisprezece și șaptesprezece ani să facă de strajă la palat. Atunci am fost trimis aici." Cel ce asculta a strigat:" Vai,ești fratele meu! Eu sunt Said, cel înșfăcat de leu. Fiara m-a târât într-altă parte a pădurii, unde un vânător m-a văzut în colții leului, s-a înspăimântat, a ochit și a doborât fiara cu o săgeată, scăpându-mi viața. Apoi m-a luat cu el și m-a crescut până în ziua de azi, când Allah a făcut să ne întâlnim." O, padișahule, nu poți ști ce am simțit, auzindu-le cuvintele,povesti mai departe femeia. Ca ieșită din minți m-am năpustit pe ușă și am strigat: " Băieți , sunteți feciorii mei!" , apoi i-am adus înăuntru, i-am luat pe genunchi și le-am povestit câte pătimisem. " Saad și Said!", îi strigam până când omul ăsta s-a trezit și a început să facă gălăgie. Între timp a venit sluga ta și a spus că porunca padișahului glăsuiește să-i ucidă pe amândoi...

Dacă ajunse aici cu povestea, padișahul nu mai putu răbda și strigă:

- Femeie, ești nevasta mea și mama copiilor mei! O mie de binecuvântări că v-am găsit!

Cum să vă spun bucuria care-i cuprinsese pe padișah, pe naevasta lui și pe feciori? De toate câte văzuse și auzise, doar călărețul nu mai avea inimă în el. Tremura ca salcia.Padișahul porunci să fie aruncat într-un puț,pentru ca ochii lui lacomi să nu mai cate la bunul altuia.

Când auziră de cele petrecute, cei din oraș aprinseră făclii și împodobiră orașul timp de șapte zile și șapte nopți. Cel dintâi lucru la care se gândi padișahul fu să trimită după vânător și pândar. Apoi, drept mulțumire pentru faptele lor,îl înălță pe unul vizir al mâinii drepte, iar pe celălalt vizir al mâinii stângi.

Și uite că povestea s-a sfârșit. Nădăjduiesc că, precum s-a împlinit dorunța padișahului de a-și găsi nevasta și copiii, la fel se vor împlini și dorințele voaste!

Noi vrem pământ

Flămând și gol, făr-adăpost, Mi-ai pus pe umeri cât ai vrut, Și m-ai scuipat și m-ai bătut Și câine eu ți-am fost! Ciocoi pribeag, adus de vânt, De ai cu iadul legământ Să-ți fim toți câini, lovește-n noi! Răbdăm poveri, răbdăm nevoi Și ham de cai, și jug de boi Dar vrem pământ! O coajă de mălai de ieri De-o vezi la noi tu ne-o apuci. Băieții tu-n război ni-i duci, Pe fete ni le ceri. Înjuri ce-avem noi drag și sfânt: Nici milă n-ai, nici crezământ! Flămânzi copiii-n drum ne mor Și ne sfârșim de mila lor Dar toate le-am trăi usor De-ar fi pământ! De-avem un cimitir în sat Ni-l faceți lan, noi, boi în jug. Și-n urma lacomului plug Ies oase și-i păcat! Sunt oase dintr-al nostru os: Dar ce vă pasă! Voi ne-ați scos Din case goi, în ger și-n vânt, Ne-ați scos și morții din mormânt; O, pentru morți și-al lor prinos Noi vrem pământ! Și-am vrea și noi, și noi să știm Că ni-or sta oasele-ntr-un loc, Că nu-și vor bate-ai voștri joc De noi, dacă murim. Orfani și cei ce dragi ne sânt De-ar vrea să plangă pe-un mormânt, Ei n-or ști-n care sânt zăcem, Căci nici pentr-un mormânt n-avem Pământ și noi creștini suntem! Și vrem pământ! N-avem nici vreme de-nchinat. Căci vremea ni-e în mâni la voi; Avem un suflet încă-n noi Și parcă l-ați uitat! Ați pus cu toții jurământ Să n-avem drepturi și cuvânt; Bătăi și chinuri, când țipăm, Obezi și lanț când ne mișcăm, Și plumb când istoviți strigăm Că vrem pământ! Voi ce-aveți îngropat aici? Voi grâu? Dar noi strămoși și tați Noi mame și surori și frați! În lături, venetici! Pământul nostru-i scump și sfant, Că el ni-e leagăn și mormânt; Cu sânge cald l-am apărat, Și câte ape l-au udat Sunt numai lacrimi ce-am vărsat Noi vrem pământ! N-avem puteri și chip de-acum Să mai trăim cerșind mereu, Că prea ne schingiuiesc cum vreu Stăpâni luati din drum! Să nu dea Dumnezeu cel sfânt, Să vrem noi sânge, nu pământ! Când nu vom mai putea răbda, Când foamea ne va răscula, Hristosi să fiți, nu veți scăpa Nici în mormânt!

George Coșbuc( 1866-1918)

MARUL DE AUR

Povestea spune că odinioară, în Grecia străveche, pe culmile înourate ale muntelui Olimp, sălășuiu zeii nemuritori, feriți de iscoditoarele priviri omenești. Acolo, în palatul de cleștar al lui Jupiter- Zeus, mai-marele între zei, s-a pornit intr-o seară o petrecere cum n-a mai fost. Zeii toți s-au adunat în sala măreață a palatului, ci numai Discordia, pe zeița vrajbei, pe buclucașa Eris, nu s-a gândit nimeni s-o poftească.
Dar cruda zeiță a aflat la vreme de petrecerea zeiască și s-a răzbunat cumplit. Și iată cum: în toiul petrecerii, ea deschise cu trăsnet ușile de aramă ale palatului străveziu, se opri în prag și privi îndelung, batjocoritoare, asupra zeilor fără de griji. Unii dănțuiau, alții cântau sau râdeau în hohote. Văzând-o îmietrită în ușă, fioroasă cum era, cu șerpi în păr și cu panglici însângerate pe frunte, zeii înghețară de spaimă, cât erau ei de mândri și de puternici. Știau doar că au mâniat-o, și acum se așteptau la crunta ei răzbunare.
Minune însă! De astă dată, zeița vrajbei nu se clinti din ușă, oricât o îmbie prea-măritul Jupiter cu rugăminți de iertare. Ea scoase din sân un măr de aur, îl ridică în văzul tuturora, apoi îl aruncă în mijlocul dănțuitoarelor, strigând: " Celei mai frumoase dintre voi!" Și fără să mai rostească o vorbă, Eris- Discordia se duse în treburile ei- și dusă fu.
Dar cine ar putea crede că mânia ei s-a mistuit așa de lesne? Vai, cum se leagă întâmplările lumii una cu alta! Dintr-o vorbă dulce, o mare năpastă căzu pe capul zeilor, dar mai cu seamă pe bieții oameni, cu nimic vinovați de jignirea adusă crudei zeițe. Eris plecase, dar zeii își pierduseră voia bună, dansurile încetară, muzica se stinse, zgomotele amuțiră. Presimțirea primejdiei nu-i mai părăsi după aceea pe zei. Până și frumoasele zeițe nu mai ctezară să ceară mărul pentru a se făli cu frumusețea lor.
Trecură zile, poate și săptămâni, iar mărul nu fu dat nimănui! Dar într-o zi se înfățisă lui Jupiter fiica sa Venus-Afrodita, frumoasă între frumoase, zeiță a dragostei și frumuseții, născută din spumele mării. Venus ceru tatălui ei ceresc mărul de aur, socotind că nimeni nu poate fi mai frumoasă decât ea. Tatălui atotputernic i se lumină chipul de zâmbet, văzând pe fiica lui iubită, și nu lipsi mult să-i întindă mărul. Dar atunci sosi valvârtej Palas-Atena-Minerva, frumoasa zeiță a înțelepciunii. Minerva ceru și ea mărul de aur.
Jupiter, cu inima împărțită între două fiice atât de dragi, șovăi îndelung și păstră tăcere. După ele se ivi, cu înfățișare semeață, frumoasa Hera-Junona, soția cicălitoare și geloasă a lui Jupiter-Zeus. El nu mai știu ce să spună. Era frumoasă Venus, dar nici celelalte nu erau mai prejos.
- Dragele mele, zise el până la urmă, de ce să vă judec eu pe voi? Nu ar fi mai bine oare să cerem părerea altui zeu, care să nu aibă de judecat o soție și două fiice, tot atît de frumoase și de dragi inimii sale? Și Jupiter își îndreptă privirile către zeii din față, întrebându-i: "Cine dintre voi vrea să fie judecător?"
Zeii coborâră privirile în pământ și, unul câte unul, se risipiră în palat. Știau ei ce înseamnă să se pună rău cu zeițele cele mari, și mai ales cu Hera-Juona!
- Iată, zeii nu vor să vă judece, zise Jupiter. Căutați mai bine un om pământean care s-o facă!
Zeițele se învoiră și pleară în zbor să caute un om. Venus-Afrodita îl găsi cea dintâi. Era un ciobănaș frumos, cu ochi albaștri și plete bălaie, pe care ea,când călătorea dincolo de mare pe țărmurile Troiei, îl vedea adesea trecând cu albele sale oițe. Îl chema Alexandru-Paris și era al doilea dintre cei cincizeci de copii ai Hecubei și ai bătrânului Priam, regele Troiei. Și era tânărul Paris un arcaș neîntrecut. Și era vestit prin curajul cu care întâmpina fiarele la vânătoare. Dușmanii Troiei se temeau de el. Fecioarele troience îl pierdeau din ochi și-l urmăreau în visurile lor de tinerețe. Zeița Venus-Afrodita ieși în calea mândrului arcaș, în toată strălucirea ei zeiască. Ci, viteazul Paris nu se înfricoșă;
el ridică ochii cutezători și întâlni privirile zeiței, care-i vorbi astfel:
- Prea-frumosule arcaș, nu socotești oare că ți-a venit și ție odată vremea să mai părăsești codrii și turmele? Nu ai simțit niciodată bătând în pieptul tău o inimă dornică de iubire? Vai, dacă ai fi văzut vreodată pe fiica lui Jupiter și a Ledei, pe Elena cea născută dintr-un ou, și care trăiește acum la curtea lui Menelaos, regele Spartei! Nici poveștile străbune nu pomenesc de vreo zână frumoasă ca ea. Dacă vrei să o asemuiești cu cineva, apoi numai cu zeița frumuseții îi poți afla asemănare.
- Vai, gemu Paris, dacă ar fi frumoasă ca tine, cum aș iubi-o! Dar de ce mă îmboldești cu un simțământ care niciodată nu va găsi împlinire?
-  Spune-mi doar, frumosule ciobănaș, dacă te îmbie gândul s-o vezi măcar o dată pe fiica Ledei! Ceea ce va urma îți va arăta cât de mare este puterea mea și a fiului meu. Cine nu știe că micuțul meu Eros-Cupidon e în stare să-l Tintească și pe tatăl nostru ceresc cu săgețile vrăjite ale iubirii? Te voi face fericit, viteazule arcaș. Cea mai frumoasă femeie va fi a ta. Dar mai întâi te rog să îmi împlinești o rugăminte. Iată! Minerva, Junona și eu căutăm un judecător care să hotărască cine este cea mai frumoasă dintre noi. Celei mai frumoase, el va dărui un măr de aur pe care Jupiter îl ține acum în păstrare. Și pentru ca judecata să fie mai nepărtinitoare, tatăl nostru ceresc a poruncit ca un om muritor să judece între noi, iar nu un zeu. Iată ce glorie nemuritoare te așteaptă, frumosule Paris! Vei fi judecătorul zeilor. Nici un om nu a primit până acum atâta cinstire de la noi.
- Voi îndeplini rugămintea ta, zeiță, răspunse arcașul.
Și așa s-a și întâmplat că Paris cel frumos urcă într-o zi către împărăția lui Jupiter, pe muntele Ida, împreună cu Hermes-Mercur, trimisul lui Jupiter și curier al zeilor. Judecând între cele trei zeițe, Paris n-a stat prea mult pe gânduri, ci a întins Venerei mărul, zicându-i:
-Tu ești cea mai frumoasă!
Venus luă triumfătoare mărul din mâna tânărului judecător, dar cele două zeițe înfrânte își ascunseră durerea în tăcere adâncă. Cum se va stinge focul din inima lor? Junona și făcu în gândul ei jurământ de răzbunare împotriva nesocotitului muritor. Ea jură să se răzbune pe toți ai lui și pe frumoasa Troie. Cenușă să se aleagă de cetatea scăldată în aur! Doar nu zadarnic a visat mama Hecuba- când a purces grea cu Paris- că i s-a aprins o flacără mistuitoare în pântece. Și nu zadarnic, după naștere, tatăl Priam, vestit de zei, a lepădat pe copil în codri, unde a fost alăptat de o ursoaică. Acestea toate erau semne rele la troieni, iar Junona nu voia să-i scape prilejul.
Și nu avu prea mult timp de așteptat mânioasa Junona, că Venus-Afrodita, nebănuind ce mocnea în inima ei, o ajută fără de voie. Ea întâmpină într-o seară pe ciobănașul Paris, tocmai când  se întorcea cu oile la Troia, cântând voios ca de obicei. Poate că flăcăul cugeta în sinea ei la Elena și la norocul fagăduit de zeiță. Ea îl opri și-i grăi astfel:
- Nu te-am uitat, frumosule ciobănaș. Am venit să-ți plătesc binele pe care mi l-ai făcut. Spune-mi, oare mai cugeți la frumoasa Elena cea născută dintr-un ou, fiica lui Jupiter și a Ledei?
Și tânărul îi răspunse:
- Zi și noapte îmi răsună în urechi vorbele tale, frumoasă zeiță. Sfătuiește-mă, deci, ce trebuie să fac spre a ajunge la ea.
Și-i răspunse Afrodita:
- Iată ce vei face! Cum ajungi acasă deseară, du-te la tatăl Priam și-l roagă să-ți pregătească o corabie poleită cu aur! Ia cu tine o mână de oameni tineri, apoi întinde pânzele și călătorește la Sparta! Nu uita că Menelaos e prieten cu tatăl tău și du-i veste de la dânsul ca să te primească ca pe un frate! Eu te voi urmări și te voi ajuta pas cu pas.
Corabia fu gata, iar tânărul Paris plecă îndată la Sparta, în regatul lui Menelaos. Cum ajunse acolo, Menelaos îl întâmpină ca pe un frate, apoi plecă în călătorie, lăsând pe oaspete în casă. Iar când Paris trebui să se înfățișeze Elenei, Afrodita ceru ajutorul fiului ei, Cupidon-Amor. Acesta coborî în palatul lui Menelaos cu arcul și săgețile sale fermecate, care strecurau în inumi otrava binecuvântată a iubirii. Abia ridică ochii frumoasa Elena asupra feciorului lui Priam, când Cupidon-Eros, zeul copilaș, făcu să-i alunece din arcu-i săgeata lină, drept în inima ei. Din clipa aceea, Elena fu cuprinsă de o dragoste mistuitoare pentru oaspetele soțului. Săgeata micului zeu îi zdrobise orice împotrivire. Inima ei clocotea de arșița neiertătoare.
Dar șăgalnicul zeu atinse în treacăt, cu săgeata-i vrăjită, chiar pe tânărul Paris. Acesta, îndrăgostit de frumoasa Elena, uită de prietenia tatălui său cu Menelaos, uită până la urmă și de sine însuși. El nu mai cugetă la alta, decât cum să răpească pe femeia iubită. Dar mai presus de dragostea lor, există o lege pe care ei nu o pot călca. Elena este soția lui Menelaos și nu-l poate părăsi ca să se cunune cu Paris. Junona -Hera, zeiță a nunții, era singura care putea face și desface căsniciile între oameni și chiar între zei.
Junona, știind aceasta, o întâmpină pe Afrodita și-i vorbi cu prefăcută dragoste:
-Bine te mai pricepi ,șireato,  să înlănțui pe muritori, mai ales când mergi mână în mână cu fiul tău nebiruit! Dar de ce n-ai venit din prima clipă să-mi mărturisești necazul tău? Credeai ,poate, că mie nu-mi surâde căsnicia pe care vrei s-o legi?Dimpotrivă, perechea pe care o îndrăgești e potrivită. Hai deci, să împlinim amândouă ceea ce tu sigură ai început! Să ducem la Troia, în cetatea dragă ție, pe Elena, cea mai frumoasă femeie, împreună cu cel mai chipeș dintre fiii lui Priam! Eu voi dezlega-o de căsnicia cu Menelaos și o voi cununa în lege cu Paris cel frumos.
Venus-Afrodita căzu repede la învoială. Și astfel, după sfatul zeițelor, peste noapte Paris răpi pe frumoasa Elena cu averile ei din casa lui Menelaos și fugi cu ea peste mare până la Troia. Aici ei așezară un nou cămin cu temei la curtea lui Priam, cu învoirea zeilor. De-acum se dă pe față gândul Junonei. Ea își aduse aminte că mai demult, când Elena era o copiliță de numai doisprezece ani, ajunsese vestită în lumea întreagă pentru frumusețea ei și că regele Tezeu, întemeietorul Atenei, o furase de la casa părintească. Abia târziu, când frații ei,  gemenii Castor și Polux, crescuseră mai mari, au adus-o cu greu acasă. După aceea au venit cei mai slăviți eroi ai vremii s-o pețească, iar printre ei erau și Agamemnon, fratele lui Menelaos și chiar viteazul Achile. Era și istețul Ulise, cel îndrăgit de Minerva, zeița înțelepciunii. Între pețitori s-a născut o mare vrajbă, și ei erau aproape să se bată. Atuncu înțeleptul Ulise, sfătuit de Minerva, a vorbit astfel pețitorilor:
- Viteji din toate colțurile lumii! Să nu ne certăm pentru o femeie, oricât este ea de frumoasă, dacă ea nu voiește să meargă în casa niciunuia dintre noi! Iar dacă cineva o să izbutească să o ieie cu șiretenia sau cu puterea, atunci mă gândesc cu groază ce războaie se vor dezlănțui în bietele noastre cetăți. De aceea socot că e mai bine ca alegerea soțului ei s-o facă însăși Elena. Apoi, să ne legăm cu jurământ pe viitor! Dacă cineva va cuteza să o răpească pe Elena din casa soțului, atunci noi cu toții, cu armatele noastre, să ne ridicăm laolaltă ca să-l pedepsim. Elena să fie astfel adusă din nou în casa soțului ei.
Pețitorii l-au ascultat pe Ulise, iar Elena a ales pe Menelaos. Alegerea ei a fost chezășită de toți eroii greci.
Junona hotărî acum să le aducă aminte tuturora legătura pe care au făcut-o la nunta Elenei. Ea trimise crainici zeiești; se înfățișă în visuri tuturor regilor Greciei și-i îndemnă să-și respecte cuvântul de odinioară. Ei toți i se supuseră, ci numai viteazul Achile nu se arătă nicăieri.
Achile, fiul zeiței Tetis și al muritorului Peleu, era sortit să moară tânăr dacă va cunoaște gloria. Ca să-l ferească de moarte, zeița Tetis îl dusese la curtea regelui Licomedes, aducând giuvaieruri și pânze de preț. Printre giuvaieruri, el furișă o sabie strălucitoare. Fetele de rege luară fiecare câte un giuvaier sau pânze subțiri, dar viteazul Achile prinse îndată sabia. Ulise îl strigă pe nume, și asfel fu descoperit vicleșugul. Achile părăsi palatul și pe fetele regelui Licomedes și, în fruntea mormonilor săi porni către cetatea Troiei, pe multe și mândre corăbii.
Dimpreună cu el se îndreptau acum către cetatea troiană, pe mii de corăbii, cei mai străluciti dintre eroii Greciei străvechi. Printre ei se zăreau de departe viteazul Aiax telomonianul cu scutul cât un turn de cetate, Idomeneu din Creta, Diomede cel neînfricat, bătrânul Nestor neîntrecut în sfaturi, doctorul Mahaon în veșnică luptă cu moartea, căreia-i smulgea pe cei atinși de săgețile ascuțite ori de săbiile tăioase.
Ulise cel isteț și prietenul său, bălanul Menelaos, erau nelipsiți de la sfaturi și trudă.
Dar pe deasupra tuturora, toți regii aleseră pe fratele lui Menelaos, pe Agamemnon, să fie rege peste regi și să cârmuiască oștile făra de număr pe valuri dușmănoase și în războiul troian, fiind cel mai curajos, mai cumpătat și cu sufletul neînfrânt. Stând la prora corabiei, îmbrăcat în armura scânteietoare, Agamemnon părea mai curând un zeu care poruncește valurilor și le supune.

                                                                                            George Andreescu