BUNICA

O văz, ca prin vis. O văz limpede, aşa cum era. Înaltă, uscăţivă, cu părul alb şi creţ, cu ochii căprui, cu gura strânsă şi cu buza de sus crestată în dinţi de pieptene, de la nas în jos. Cum deschidea poarta, îi săream înainte. Ea băga binişor mâna în sân şi-mi zicea:

– Ghici…

– Alune!

– Nu.

– Stafide!

– Nu.

– Năut!

– Nu.

– Turtă dulce!

– Nu.

Până nu ghiceam, nu scotea mâna din sân. Şi întotdeauna sânul ei era plin. Îi sărutam mâna. Ea îmi da părul în sus şi mă săruta pe frunte. Ne duceam la umbra dudului din fundul grădinii.

Ea îşi înfigea furca cu caierul de in în brâu şi începea să tragă şi să răsucească un fir lung şi subţire. Eu mă culcam pe spate şi lăsam alene capul în poala ei.

Fusul îmi sfârâia pe la urechi. Mă uitam la cer, printre frunzele dudului. De sus mi se părea că se scutură o ploaie albastră.

– Ei, ce mai vrei? îmi zicea bunica.

Surâsul ei mă gâdila în creştetul capului.

– Să spui…

Şi niciodată nu isprăvea basmul.

Glasul ei dulce mă legăna; genele mi se prindeau şi adormeam. Uneori, tresăream şi o întrebam câte ceva. Ea începea să spuie, şi eu visam înainte.

– A fost odată un împărat mare, mare…

– Cât de mare?

– Mare de tot. Şi îşi iubea împărăteasa ca ochii din cap. Dar copii nu avea. Şi îi părea rău, îi părea rău că n-avea copii…

– Bunico, e rău să n-ai copii?

– Fireşte că e rău. Casa omului fără copii, e casă pustie.

– Bunico, dar eu n-am copii şi nu-mi pare rău.

Ea lăsa fusul, râdea, îmi desfăcea părul cârlionţat în două şi mă săruta în creştetul capului.

Câte-o frunză se desprindea din ramuri şi cădea legănându-se. Eu mă luam cu ochii după ea şi ziceam:

– Spune, bunico, spune.

– Şi aşa, îi părea grozav de rău că n-avea copii. Şi… nu mai putea de părere de rău că nu are copii… Într-o zi veni la el un moş bătrân, bătrân, că-şi târa barba pe jos de bătrân şi de cocoşat ce era. Şi era mic, mic de tot…

– Cât era de mic?

– Poate să fi fost, aşa, cam ca tine.

– Va să zică, nu era mic, mic de tot…

– Era mic, da’ nu aşa, mic de tot. Şi cum veni îi zise: „Măria-ta, ai doi meri în grădină, unul lângă altul, că nu ştii care sunt ramurile unuia şi care sunt ale altuia; şi când înfloresc nu ştii care sunt florile unuia şi care sunt ale altuia; şi ăşti doi meri înfrunzesc, înfloresc, se scutură şi mere nu fac. Măria-ta, să ştii că atunci când or lega rod ăşti doi meri, împărăteasa o să rămână grea şi o să nască un cocon cu totul şi cu totul de aur”… Piticul se duse, şi împăratul alergă în grădină, şi căută, căută peste tot locul, până dădu peste cei doi meri. Merii se scuturaseră de flori, că sub ei parcă ninsese, dar rod nu legaseră.

– De ce nu legau rod, bunico?

– Ştiu eu?… Dumnezeu ştie…

Era aşa de cald… aşa de bine în poala bunicii… o adiere încetinică îmi răcorea fruntea… norii albi, alunecând pe cerul albastru, mă ameţeau… închideam ochii.

Ea spunea, spunea înainte, mulgând repede şi uşurel firul lung din caierul de in.

– Şi se gândi împăratul ce să facă, ce să dreagă ca merii să facă mere. Unii îl sfătuiau ca să îi ude mereu. Şi i-a udat mereu! Alţii ziceau să le dea mai mult soare. Şi împăratul a tăiat toţi pomii de jur împrejur! Şi merii înfloreau în fiecare săptămână, şi se scuturau, şi rod nu legau. Într-o zi veni la împărat o babă bătrână, bătrână şi zbârcită, ca mine de zbârcită, şi mică, mică, ca tine de mică…

– Ca moşu de mică?

– Da, ca moşu…

– Atunci nu era mică de tot…

– Aşa mică de tot nu era. Şi zise împăratului: „Măria-ta, până n-oi mulge un ulcior de lapte de la Zâna Florilor, ce doarme dincolo de Valea Plângerii, într-o câmpie de muşeţel, şi n-oi uda merii cu laptele ei, merii n-or să lege rod. Dar să te păzeşti, măria-ta, că îndată ce te-or simţi florile, încep să se mişte, să se bată, şi multe se apleacă pe obrajii ei, şi ea se deşteaptă, că doarme mai uşor ca o pasăre. Dar vai de cel ce l-o vedea, că-l preface, după cum o apuca-o toanele, în buruiană pucioasă or în floare mirositoare, dar d-acolo nu se mai mişcă”…

– Dar ce, ai adormit, flăcăul mamei?

Tresăream.

– A, nu… ştiu unde ai rămas… la-a-a… Zâna Florilor…

Auzisem prin vis.

Pleoapele-mi cădeau încărcate de lene, de somn, de mulţumire. Şi mă simţeam uşor, ca un fulg plutind pe o apă care curge încet, încetinel, încetişor…

Şi bunica spunea, spunea înainte, şi fusul sfâr-sfâr pe la urechi, ca un bondar, ca acele cântece din buruienile în care adormisem de atâtea ori.

– Şi împăratul a încălecat pe calul cel mai bun…

– Cel mai bun… îngânam eu, de frică ca să nu mă fure somnul.

– … ş-a luat o dăsagă cu merinde şi a plecaaat…

– … ş-a plecaaat…

– Şi s-a dus, s-a dus, s-a dus…

– … s-a dus, s-a dus…

– Până a dat de o pădure mare şi întunecoasă…

– … întunecoasă…

– … de nu se vedea prin ea. Şi acolo şi-a legat calul d-un stejar bătrân, ş-a pus desagele căpătâi şi a închis ochii ca să se odihnească. Şi… pasămite pădurea cânta şi vorbea, că era fermecată. Şi… cum îi aducea şoapte de departe, de pe unde ea era ca un fum, împăratul adormi, şi dormi, şi dormi…

Când m-am deşteptat, bunica isprăvise caierul.

– Dar basmul?

Cu capul în poala bunicii, niciodată n-am putut asculta un basm întreg.

Avea o poală fermecată, şi un glas, şi un fus care mă furau pe nesimţite şi adormeam fericit sub privirile şi zâmbetul ei.

                           Barbu Stefanescu Delavrancea

BUNICUL

Se scutură din salcâmi o ploaie de miresme. Bunicul stă pe prispă. Se gândeşte. La ce se gândeşte? La nimic. Numără florile care cad. Se uită în fundul grădinii. Se scarpină-n cap. Iar numără florile scuturate de adiere. Pletele lui albe şi creţe parcă sunt nişte ciorchini de flori albe; sprâncenele, mustăţile, barba… peste toate au nins ani mulţi şi grei.

Numai ochii bunicului au rămas ca odinioară: blânzi şi mângâietori.

Cine trânti poarta?

– Credeam că s-a umflat vântul… o, bată-vă norocul, cocoşeii moşului!

Un băietan şi o fetiţă, roşii şi bucălaţi, sărutară mâinile lui „tata-moşu”.

– Tată-moşule, zise fetiţa, de ce zboară păsările?

– Fiindcă au aripi, răspunse bătrânul, sorbind-o din ochi.

– Da’, raţele n-au aripi? Ele de ce nu zboară?

– Zboară, zise băiatul, dar pe jos.

Bătrânul cuprinse într-o mână pe fată şi în cealaltă pe băiat.

– O, voinicii moşului!…

Şi zâmbi pe sub mustăţi, şi îi privi cu atâta dragoste, că ochii lui erau numai lumină şi binecuvântare.

– Tată-moşule, da’ cocorii un’ se duc când se duc?

– În ţara cocorilor.

– În ţara cocorilor?

– Da.

– Dar rândunelele un’ se duc când se duc?

– În ţara rândunelelor.

– În ţara rândunelelor?

– Da…

– Tată-moşule, aş vrea să-mi crească şi mie aripi şi să zbor sus de tot, până în slava cerului, zise băiatul netezindu-i barba.

– Dacă ţi-or creşte ţie aripi, zise fata, mie să-mi prinzi o presură şi un sticlete.

– Da… hâ… hâ… ce fel… şi mie?

Fata se întristă.

Bătrânul o mângâie şi zise băiatului:

– Bine, să prinzi şi pentru tine, să prinzi şi pentru ea.

– Ţie două şi mie două… nu-i aşa, tată-moşule?

– Fireşte, ţie două, lui două şi mie una.

– Vrei şi tu, tată-moşule? întrebă băiatul, cu mândrie.

– Cum de nu? Mie un scatiu.

Ce fericiţi sunt!

Băiatul încălecă pe un genunchi şi fata pe altul. Bunicul îi joacă. Copiii bat din palme. Bunicul le cântă „Măi cazace, căzăcele, ce caţi noaptea prin argele”…

O femeie uscăţivă intră pe poartă cu două doniţe de apă. Copiii tăcură din râs şi bunicul din cântec. E muma lor şi fata lui. Cum îl văzu, începu:

– I… tată, şi d-ta… iar îi răzgâi… o să ţi să suie în cap…

Bunicul ridică mâna în sus, aducând deştele ca un preot care binecuvântează, şi zise prelung:

– Lăsaţi pe copii să vie la mine!

– Biiine, tată, biiine… dar ştii… o, bată-i focul de copii!…

Femeia intră în casă.

– Să-i bată norocul şi sănătatea, şopti moşul ca şi cum ar fi mustrat pe cineva, şi sărută în creştetul capului şi pe unul, şi pe altul.

Şi iar începu râsul, şi jocul, şi cântecul.

Se osteni bunicul. Stătu din joc. Copiii începură să-l mângâie.

Din vorbă în vorbă, copiii se făcură stăpâni pe obrajii bunicului.

– Partea asta este a mea.

– Şi partea asta, a mea!

– Mustaţa asta este a mea.

– Şi asta, a mea!

La barbă se încurcară. Bunicul îi împăcă, zicându-le:

– Pe din două.

Şi copiii o şi despicară, cam repede, că bătrânul strânse din ochi.

– Jumătate mie.

– Şi jumătate mie.

Şi după ce o împărţiră frăţeşte, începu lauda.

Băiatul:

– Mustaţa mea e mai lungă.

Fata:

– Ba a mea e mai lungă!

Şi băiatul întinse de o mustaţă şi fata de alta, ba a lui, ba a ei să fie mai lungă.

Pe bunic îl trecură lacrimile, dar tăcu şi-i împăcă zicându-le:

– Amândouă sunt deopotrivă.

– Ş-a mea, ş-a ei!

– Ş-a mea, ş-a lui!

La obraji cearta se aprinse mai tare.

– Partea mea e mai frumoasă.

– Ba a mea, că e mai albă!

Bunicul zâmbi.

– Ba a mea, că e mai caldă!

– Ba a mea, că e mai dulce!

– Ba a mea, că nu e ca a ta!

– Ba a mea, că are un ochi mai verde!

– Ba a mea, că are un ochi şi mai verde!

Bunicul abia se ţinea de râs.

– Ba a mea!

– Ba a mea!

Şi băiatul, înfuriindu-se, trase o palmă în partea fetei. Fata ţipă, sări de pe genunchiul bătrânului, se repezi şi trase o palmă în partea băiatului. Băiatul, cu lacrimile în ochi, sărută partea lui, şi fata, suspinând pe a ei.

Mama lor ieşi pe uşă şi întrebă răstit:

– Ce e asta, viermi neadormiţi?!

Obrajii bunicului erau roşii şi calzi. Şi surâzând fericit, răspunse fie-sei:

– Lăsaţi-i pe copii să vie la mine!

                         Barbu Stefanescu Delavrancea

SPAIMA ZMEILOR

 A fost odată ce-au fost; a fost un om şi-o femeie, bărbat şi muiere, oameni de treabă, el bun şi ea cuminte, încât li se dusese vestea că trăiesc bine şi toţi se bucurau când treceau pe la casa lor. Niciodată el nu zicea ba când ea zicea da, dar nici ea nu ieşea din voile lui, şi de aceea era linişte la casa lor şi toate le ieşeau bine şi cu spor.

Aveau însă şi oamenii aceştia o mare şi nesecată mâhnire-n sufletele lor: nu le făcuse Dumnezeu parte de copii, şi fără de copii viaţa, mai ales cea bună, n-are nici un rost. Să fi avut fie măcar numai unul, ca să aibă de cine să poarte grijă şi cu ce-şi bate capul, căci aşa numai ei amândoi îşi nădeau zilele în sec şi nu se alegeau cu nimic din ele.

        Dădeau dar slujbe pe la toate bisericile, miluiau toţi săracii şi toate văduvele şi se rugau în toate zilele lui Dumnezeu: "Dă-ne, Doamne, şi nouă un copil, unul singur, cât de mic, numai copil să fie!"

        Dumnezeu însă nu se opreşte la vorbele omului, ci-i vede şi gândurile ascunse.

        – Măi Petre, îi zise dar într-una din zile lui Sf. Petre. Oamenii aceştia sunt adevărată pacoste pe capul meu. Mi s-a înăcrit cu ei!

        – De ce, sfinte Doamne? întrebă portarul raiului.

        – Nu vezi, răspunse Tatăl Ceresc, că sunt nesăţioşi?! Tot le-am dat, şi nu se mai mulţumesc. Sănătate au, rânduială, pace şi bună înţelegere la casa lor au, cu toată lumea se nărăvesc, iar acum le mai trebuie şi copii.

        – Dă-le, Doamne, ca să scapi de ei, grăi Sf. Petre, care pune totdeauna câte o vorbă bună pentru muritorii ce vin cu vreo rugăciune la tronul ceresc, căci, de! tot muritor a fost şi el odată şi ştia ce sunt nevoile omeneşti.

        – Păcat că stai de-atât timp la poarta raiului! întâmpină Dumnezeu. Tocmai dacă le dau nu mai scap, căci gândul lor cu unul se începe, iar după el urmează ceilalţi. Când are apoi omul copii, puţine mai cere pentru sine, dar nu mai sfârşeşte cerând câte de toate pentru ei.

        – Miluieşte-i, Doamne, stărui iar Petrea, că din plin dai, şi orişicât vei fi dând, nu ţi se istovesc comorile.

        Aşa vorbă i-a plăcut lui Dumnezeu. S-a revărsat dar îndurarea Domnului asupra celor doi oameni şi a-nceput muierea să aibă copii, – curat ca-n poveste, – pasul şi copilul, încât li s-a umplut deodată casa de copii.

        Şi toţi erau mărunţi, care de care mai mic decât cellalt, mai sfredeluş, mai guraliv, mai drăcos şi – asta să nu uităm – mai mâncăcios şi mai hapsân.

        – Aoleo! zise femeia, care se bălăbănea cu ei. Ăştia-mi scot sufletul şi-mi mănâncă şi urechile. Cine m-a pus să mă tot milogesc?! Se vede că Dumnezeu m-a înţeles anapoda şi mi-a dat pentru fiecare milogeală câte unul.

        Omul însă stătea şi nu se mai sătura să se uite la ei, c-aşa-i plăceau lui, neastâmpăraţi, hârjoneţi şi mâncăcioşi – adevăraţi prichindei.

        – Sari, omule, îi zise-n cele din urmă femeia. Nu sta gură căscată! Nu vezi că azi-mâine n-o să-ţi mai rămâie nici cenuşă-n vatră?!

        – Lasă, că dă Dumnezeu! răspunse el. Că doară nu ai tăi sunt, ci ai lui, că făptură omenească sunt, şi dacă-ţi dă dregătoria de părinte, te şi ajută s-o porţi.

        – Ţi-o fi dând, dacă mişti şi tu! răspunse ea, şi de aici înainte nu mai era pace-n casa lor. El una, ea alta, el da, ea ba, mereu se ciondăneau ca nişte deşucheaţi, până ce el, nemaiputând să rabde gura nevestei, şi-a luat lumea-n cap şi-a plecat să strângă cumva, de undeva, ceva pentru spuza lui de copii.

        A tot umblat el aşa din om în om fără de nici o cărare, dar degeaba vorbea despre copiii lui.

        "Mare lucru! zicea unul. Parcă copii nu mai au şi alţii?!" "De ce ţi i-ai făcut, dacă nu eşti volnic să-i ţii?" zicea altul.

        Degeaba spunea că nu el i-a făcut, ci Dumnezeu i-a rânduit, că oamenii aşa ceva nu vor să înţeleagă.

        "În lumea asta n-o să fac eu nici o treabă", zise dar, şi trecu pe cellalt tărâm.

        Aici a intrat într-un codru des şi tot s-a dus – aşa ducându-se – până ce a dat de o casă cu multe marafeturi.

        Aici era cuibul zmeilor. N-a găsit acasă decât pe Mama Zmeilor. Cine n-o ştie cum e? Ruşine-ar fi să zici că n-ai umblat prin lumea aceea şi n-o cunoşti.

        – Bună ziua, mamă, îi zise el. Ea dete ursuză din cap.

        – Dar tu cine eşti şi ce cauţi p-aici? îl întrebă zgripţuroaica.

        – Eu? răspunse el ca un om cu socoteală. Eu sunt tata lor şi caut vreo slujbă.

        – Tata lor?! îşi zise Mama Zmeilor. Ştia, biata de ea, că e-n lume Mama Pădurii, e Mama Ielelor, sunt fel de fel de mame, dar tată nu mai pomenise, şi se simţi rău smerită când se văzu, aşa deodată, în faţa tatălui lor – cine or fi ei, aceia.

        Mai de voie bună, mai de frică, îl luă dar pe om slugă pe un an, anul, cum se ştie, de trei zile, iar simbria – ziua şi găleata cu galbeni, dac-o fi să-şi poată împlini anul.

        Om să fii, însă, ca să împlineşti un an în slujba zmeilor.

        – Uite, îi zise zmeoaica cea bătrână celui mai de dai-Doamne dintre feciorii ei, să vă strângeţi toate puterile, că ne-a venit tata lor, şi mare urgie o să ne-ajungă dacă n-o scoatem la capăt cu unu ca el.

        – Las’ pe mine, mamă, răspunse zmeul, că-i vin eu de hac. Nu degeaba m-ai făcut zmeu!

        Iară el? Ce nu face omul de dragul copiilor săi?! Ziua întâi zmeoaica l-a trimis să aducă apă într-un burduf de bivol, dar bivol, colea, cum sunt cei din lumea zmeilor.

        El, biet, abia putea să ducă burduful gol în spinare: de unde ar fi fost în stare să-l aducă plin?!

        "De! îşi zise. Văd eu că nici în lumea asta nu poţi s-o duci cu adevărul. Ia s-o mai pornim şi spre minciună."

        Sosit la puţul care era departe-n vale, el îşi scoase costorul de la brâu şi începu să râcâie cu el împrejurul puţului, şi-a râcâit mereu şia-ndelete până ce i s-a făcut zgripţuroaicei lehamite de atâta aşteptare şi a trimis pe cel mai cu forfoi dintre feciorii ei ca să vadă ce face sluga de nu mai vine cu apa.

        – Dar tu, măi, ce faci aici? întrebă zmeul.

        – Uite, răspunse omul râcâind înainte. Ce să mai pierd vremea scoţând apă din puţ, ca s-o bag în burduf şi apoi iar s-o scot după ce voi fi sosit cu ea acasă? Am să iau puţul aşa cum e în spinare şi-l duc în deal.

        – Ba să nu te pună păcatele să faci aşa, răspunse zmeul speriat, că puţul ăsta e făcut de bunicul bunicului, şi-aici e rostul lui să fie.

        – Ferit-a Sfântul! grăi omul. Am să-l iau şi să-l duc şi să-l urc în podul casei. Când ai nevoie de apă, îi tragi o gaură la fund, şi curge de te saturi.

        – Vai de mine! strigă zmeul, dar ne-neacă pe toţi!

        – Nu, stărui omul, aşa se face la noi! Cu fleculeţe de aceste cum e burduful vostru noi nu ne-ncurcăm.

        Ba că da, că nu, în cele din urmă s-au învoit ca zmeul să mai dea o găleată de galbeni pe deasupra şi să aibă voia de a scăpa puţul ducând el burduful plin în spinare.

        – Auzi, mamă, îi zise apoi zgripţuroaicei, seara, după ce omul adormise, era să ne ia puţul şi să-l aducă-n podul casei!

        Pe zfripţuroaică o trecură fiorii. Ziua a doua l-au trimis la pădure ca să aducă lemne, aşa, copaci întregi, smulşi din rădăcină şi duşi în spinare cu craci cu tot – cum se face-n lumea zmeilor.

        Ieşit în pădure, omul începu să se scarpine-n creştetul capului. Neam din neamul lui nu mai scosese copaci din rădăcină. El începu s-adune curpăn de prin pădure şi să lege cu el copacii unul de altul.

        – Dar tu ce ai de gând să faci? întrebă zmeul, care după cele petrecute în ziua trecută numai la bine nu se mai aştepta!

        – Să vezi, îi răspunse omul, m-am gândit să nu-mi mai pierd timpul smulgând copacii unul câte unul, că nu sunt buruieni ori d-alde cânepă: îi leg unii de alţii şi iau pădurea întreagă şi-o duc acasă.

        Zmeul se sperie acum şi mai rău, şi iar unul una, altul alta, până ce se învoiră ca să mai dea zmeul o găleată de galbeni, iar în schimb să poată duce el copacii în spinare şi pădurea să rămâie la locul ei, cum o lăsaseră tatul şi bunicul lui.

        Seara o trecură pe zgripţuroaică şi mai reci fiori. A sosit, în sfârşit, şi ziua a treia, care e totdeauna cea mai grea, şi-acum omul nostru încă prin crepetul zorilor a-nceput să se scarpine în creştetul capului şi să mai suspine din când în când.

        – Acum, grăi cel mai ţanţoş dintre zmei, să ne măsurăm puterile în buzdugane.

        – Să le măsurăm, răspunse omul cu o îndrăzneală de-ai fi crezut că viaţa lui toată şi-a petrecut-o aruncând buzdugane.

        Erau afară pe prispă douăsprezece buzdugane, care de care mai mare şi mai greu.

        El le luă pe rând, de la cel mai mic, pe care numai gâfâind putea să-l ridice, până la cel mai mare.

        – Jucărele de copii, zise el. Mai mare n-aveţi?

        – Nu! răspunse zmeul pus rău de tot pe gânduri. Ăsta a rămas de la un strămoş al meu, şi numai puţini dintre noi pot să arunce cu el.

        – Ei, dacă n-aveţi altul, haid’ şi cu ăsta! grăi omul. Ia-l şi să ieşim în câmp.

        După ce ieşiră la câmp, zmeul aruncă buzduganul de se duse până-n al treilea cer şi aşteptară peste jumătate de ceas până ce căzu şi intră în pământ de-un stat de om.

        – Carevasăzică, atâta e treaba pe care eşti în stare s-o faci? îi zise omul. Adă buzduganul! adăugă apoi scuipând în palme şi suflecându-se.

        El n-aruncă însă buzduganul, ba nici nu-l ridică măcar de la pământ, ci rămase cu picioarele înţepenite-n pământ şi cu ochii ţintă la cer.

        – Ce stai? îl întrebă zmeul. Aruncă!

        – Stai, bre, să-mi treacă luna din cale, îi răspunse omul. Vrei s-o pat cu buzduganul strămoşului tău cum am păţit cu barda bunicului, pe care am aruncat-o în lună ş-acolo a şi rămas? Uită-te bine, c-o vezi, dar n-o să mai pui mâna pe ea!

        Zmeul se uită în lună şi, văzând în adevăr ceva ce seamănă a bardă, începu să tremure ca frunza de plop.

        – Nu cumva să-mi prăpădeşti buzduganul, că atâta moştenire mai avem şi noi din vremile cele bune, grăi dânsul.

        – Să n-ai teamă, îl molcomi omul, că bag de seamă. De ce adică zic eu că nu-l arunc până ce nu-mi trece luna din cale?! De! s-ar putea, ce-i drept, să cadă-n lună când se întoarce. De asta nu răspund!

        – Ştii ce? Haid’ să ne-nţelegem, se milogi zmeul. Nu mai arunca şi-ţi mai dau o găleată de galbeni.

        – Ce păcate?! se răsti omul. Puţul nu m-ai lăsat să-l duc; pădurea a rămas la locul ei; vrei acuma ca nici buzduganul să nu-l mai arunc pe plac?! Nu se poate! Haid’! dă-te la o parte! adăugă, şi se plecă spre buzdugan, ca să-l ridice.

        – Îţi dau două găleţi! strigă zmeul, şi sări la el ca să-l oprească.

        – Ei! de mila mă-tii, care e femeie de treabă, o să te iert! îi zise omul şi nu mai stărui.

        Putea el să se mulţumească şi cu şapte găleţi de galbeni, care tot erau ceva pentru un pârlit ca dânsul.

        Zmeoaica cea bătrână, aflând că el şi-a aruncat barda-n lună şi era să arunce şi buzduganul, s-a ascuns în fundul pivniţei şi-a stat acolo bocindu-se ca vai de ea. Acum vedea dânsa ce stârpituri a născut şi ce pocitanii a crescut la sânul ei.

        Iar leaota de zmei s-a adunat şi s-a sfătuit, ca să vadă ce-i de făcut ca să scape pe mama lor de spaima în care a băgat-o tata lor.

        Mai erau apoi şi cele şapte găleţi de galbeni, pe care erau legaţi să le dea, şi zmeii nu sunt doar oameni, ca să nu se ţină de vorbă şi să lingă unde au scuipat, ci trebuiau să le dea.

        Orişicât bănet vor fi având însă zmeii în vistieria lor, şapte găleţi de galbeni nu sunt nici pentru ei numai iac-aşa, o pişcătură, ca să zici că nu-ţi pasă.

        După multă cioroboreală s-au înţeles dar între dânşii ca peste noapte, când doarme, să meargă unul dintre dânşii şi să-i toace cu buzduganul în cap ca nici "hâc!" să nu mai zică.

        Omul însă, trecut acum prin multe, a tras cu urechea, şi cuminte, cum se făcuse, a luat troaca de la porci şi-a pus-o în locul lui în pat, iară el s-a pitit frumuşel sub pat şi-a-nceput să sforăie din greu.

        Când zmeii au auzit sforăitura, s-a dus cel mai cu nădejde dintre dânşii şi-a dat o dată cu buzduganul, iar omul a gemut, a mai dat zmeul o dată, şi omul a suspinat din greu. Iar când zmeul a dat de a treia oară, omul a tăcut chitic, ca morţii.

        Mare le-a fost dar spaima dimineaţa viitoare, când l-au văzut întreg şi sănătos.

        – Dar tu? îi ziseră ei. Cum ai dormit astă-noapte?

        – Bine, răspunse el. Aşa-ntr-o vreme mi-e parc-am visat că m-a pişcat un purice-n frunte!

        – Auzi, mamă! strigară zmeii. L-a lovit cu buzduganul strămoşului, şi el zice că-i ca şi când ar fi visat numai că l-a pişcat un purice.

        Să nu dai şapte găleţi ca să scapi? Ba să dai şi mai mult. El a-nceput însă să facă nazuri, mai că se simte bine aici, mai că-i este ruşine să se-ntoarcă acasă cu numai şapte găleţi, şi-o să râdă şi copiii de el, mai că vrea să mai slujească un an şi încă unul, ca să se facă trei.

        – Plătiţi-l pe neslujite! strigă zmeoaica cea bătrână, ca să se descotorosească de el.

        – De, zise el, o să vă fac dar pe plac, însă mie nu prea-mi şade bine să umblu cu sacii în spinare. O să plec dacă mi-i aduceţi voi.

        I-au mai făcut-o zmeii şi asta.

        Mergea dar omul nostru cu paşi mărunţei înainte, cu căciula pe-o ureche şi jucându-şi beţigaşul între degete, iar zmeii duceau sacii de galbeni gâfâind în urma lui.

        Toate ca toate însă, dar treaba s-a-ngroşat când au ajuns acasă. Copiii aceia, aşa cum i-a lăsat Dumnezeu, văzându-se fără de tată, numai cu biata lor de mamă, îşi făceau de cap: unul se târa pe jos, altul se dădea peste cap, iar altul se cobora-n puţ ca să caute cuiburi de vrabie, se urca-n copaci ori pe vârful casei, ca să adune miere de prin trestii. Diavolii de ei se hârjoneau prin garduri cu câinii vecinilor, trăgeau pisicile de coadă, ca să le miorlăie, furau ouăle de prin cuibarele găinilor, sfâşiau cămăşi şi cearşafuri, ca să-şi facă coadă de zmeu, câte şi câte nu mai făceau, încât băgaseră spaima-n sat, – să le vie bieţilor de oameni să-şi ia lumea-n cap, şi nu alta!

        Iară Dumnezeu şedea-n scaunul lui şi râdea de-i tremura barba, că-i plac şi lui răutăţile nevinovate.

        – Ei, ce zici acum, Petre? îi zise portarului său. Îţi place? Vezi în ce-ncurcătură m-ai băgat cu stăruinţele tale?!

        – O să te descurci, Doamne, răspunse Sf. Petre, că eşti mare şi înţelept.

        Nu ştia sfântul că vine tata copiilor cu ce vine, căci numai Dumnezeu el singur le ştie toate.

        Când a simţit spuza de copii că se apropie tata lor, au dat iuruş prin sat, au adunat toate cuţitele şi toate furculiţele şi, luându-şi fiecare câte un cuţit şi câte o furculiţă, le-au ieşit în cale şi, frecând cuţitul şi furculiţa, au început să strige:

        – Aş mânca carne de zmeu! aş mânca carne de zmeu! Zmeii, când au văzut aşa ceva, au aruncat sacii şi-au tulit-o la fugă, de nici cu ogarii nu i-ai fi putut prinde.

        De aceea nu mai sunt azi zmei pe lume, ba li s-a pierdut şi urma, încât numai prin poveşti mai dăm de ei.

                                                             

                                                                                Petre Ispirescu

VULPEA FIROSCOASA

Intr-o vie paragina isi facuse culcusul o vulpe. Acolo fatase si crescuse mai multe rinduri de pui. Stapinul viei era un pierde-vara, care astepta sa-i dea cineva mura in gura. in toate verile croia la planuri cum sa-si lucreze via, dara nu punea mina sa faca nimic. Via din ce in ce se paraginea.

Cei din urma pui ai vulpei se facuse catelandri. incepusera si ei a sari din cuib. Intr-una din zile, unul din puii de vulpe zise mamei lor:

- Mama, nu e bine de noi.

- Dara de ce, ma? intreba muma-sa.

- Am auzit azi pe stapinul viei, raspunse catelandrul de vulpe, zicind: "Ma, da' ce mare a crescut balariile astea. Saptamina viitoare am sa pui s-o sape."

- Taceti din gura si catati-va de treaba, le zise vulpea batrina, cunosc eu cine este stapinul viei.

Vara trecu si nici o postata de pamint nu fu ridicata din vie.

In vara urmatoare catelandrii isi facusera si ei fiecare cite un culcus.

Iesind la vinatoare, fiecare incotro putea, auzira iarasi pe stapinul viei, care venea din cind in cind sa-si vaza via, ca are de gind sa si-o sape.

-Mama, zise unul, dupa ce se adunara cu totii impregiurul batrinei vulpi, am auzit azi pe stapinul viei ca are sa puie sa smulga cu minele burianul din vie si sa-i dea o sapatura teapana, caci prea s-a intelenit pamintul.

- Ia catati-va de treaba, va spui eu, si n-ascultati la fleoanca lui, zise batrina.

Trecu si vara asta si nici un buruian nu se clinti din loc.

in cealalta vara ce sosi, catelandrii de vulpe se facuse vulpi cumsecade si fiecare din ei avea catelandri.

intr-una din zile se adunasera toti vulpoii si vulpile cu catelandrii lor la vulpea batrina si-i spusera:

- Mama, am auzit azi pe stapinul viei ca de s-ar usca mai bine burianul, caci are de gind sa dea pirjol viei la toamna, caci si asa nu-i aduce nici un folos, si apoi vrea sa limpezeasca locul.

- Ei, dragii mei, acum sa va luati ale trei fuioare si sa va risipiti ca puii de potirniche care incotro va vedea cu ochii; caci nebunul este in stare sa faca o asa becisnicie.

                                                                                      PETRE ISPIRESCU

ALI BABA SI CEI 40 DE HOTI

Traia odata in Persia, in vremuri de demult, un om pe nume Ali Baba. Era taietor de lemne si isi castiga tare greu painea zilnica din vanzarea lemnului pe care-l taia in padure.

Intr-o buna zi, tocmai cand isi lega magarusul de trunchiul unui copac, auzi tropot de cai prin locurile acelea nu prea umblate.
"Cine sa fie oare?" se intreba speriat Ali Baba.

Dupa ce ascunse magarusul in tufis, Ali Baba se catara in copac si se ascunse cum putu el mai bine printre crengi. Nu mai vazuse niciodata atatia calareti la un loc. Numara el vreo patruzeci, toti inarmati, care cu sabii, care cu pusti.

"Nu mi se par a fi oameni de treaba, isi spuse el. Cu siguranta sunt banditi! Dar oare ce-o fi in sacii aia doldora pe care ii cara dupa ei?"
Unul dintre ei, capetenia lor desigur, descaleca. Apropiindu-se de o stanca uriasa, intinse bratul si rosti solemn:
- Sesam, deschide-te!

Pe data, stanca se rostogoli intr-o parte, dand la iveala o deschizatura in piatra. Hotii descalecara si ei si intrara unul dupa altul in pestera, ducandu-si sacii burdusiti la adapost.

Ali Baba nu cutezase sa coboare din copac. Dar iata ca hotii iesira din pestera, de data asta cu mainile goale.
"Drace, isi zise el, tare as vrea sa stiu mai multe."

Dar, vai, nici nu se indepartasera bine hotii, ca stanca se si asezase din nou la locul ei, de parca nici nu s-ar fi clintit.
Numai ca Ali Baba nu uitase formula magica. Astepta cu rabdare venirea noptii, se dadu jos din copac si zise:
- Sesam, deschide-te!

Se auzi un uruit infundat, pamantul i se misca de sub picioare si, iata, stanca se dadu la o parte.

Ali Baba intra si el in pestera. Nu mica ii fu mirarea lui Ali Baba cand se pomeni in fata unor minunatii cum nu mai vazuse niciodata: podoabe, giuvaericale, gramezi de aur si argint, covoare, sipete din lemn sculptat si arme de mare pret, fiecare in teaca ei frumos cizelata. Era o neasemuita comoara!

Cand se lumina de ziua, nevasta lui Ali Baba isi vazu barbatul intorcandu-se acasa cu un sac plin cu galbeni.
- De unde ai galbenii astia? Il intreba ea speriata. Daca sunt de furat, n-am nevoie de asa ceva!

- Stai linistita, ii raspunse Ali Baba. Nu inseamna ca am furat daca am luat de la hoti, mai zise el si ii povesti toata tarasenia. Si asta e doar inceputul. In pestera se afla de o suta de ori mai multe bogatii. De acum nu vom mai avea nici o grija.

Nevasta lui Ali Baba vru atunci sa numere galbenii. Numai ca erau atat de multi, incat se vazu nevoita sa ceara cu imprumut o banita de cantarit de la Casim, fratele lui Ali Baba, care era foarte bogat. Dar Casim avea si el o nevasta curioasa din fire.
- Dar ce vrei sa cantaresti? isi intreba cumnata.
- Pai, niste grau, o minti nevasta lui Ali Baba.

Cealalta n-o crezu si, ca sa nu ramana fara raspuns, puse un pic de grasime pe fundul banitei.

Cand Ali Baba ii inapoie banita, nu baga de seama ca un galben ramasese lipit de fundul vasului.

- Ia te uita, sarantocul de frate-tau are bani de aur, ii spuse ea barbatului ei, roasa de invidie.

Furios si invidios, Casim il chema la el pe Ali Baba.
- Stiu ca esti bogat acuma, ii zise el mieros, si ma bucur foarte. Dar, ia spune-mi si mie, cum ai izbutit?

Si naivul Ali Baba ii povesti de-a fir-a-par totul.
Si iac-asa, ii spuse lui Casim cum venisera cei patruzeci de hoti, cum carasera ei bogatiile in pestera, ce vazuse el acolo si se minunase, locul unde se afla pestera si ii dezvalui pana si formula magica! Astfel ca, la caderea noptii, Casim iesi din oras, tragand dupa el zece magari incarcati cu saci si cufere, si o lua spre padure.

Nu-i fu deloc greu sa dea de pestera, iar bolovanul cel urias se dadu imediat la o parte dupa ce Casim rosti formula magica. Numai ca, pe cand se trudea el sa vare comorile in cufere, deja doldora, fara sa lase nici macar un galben pentru fratele sau, pestera se inchise.

- Deschide-te odata, se infurie el. Haide! mai repede, deschide-te!

Incerca in fel si chipsa induplece stanca sa se dea la o parte. In zadar insa, Casim nu-si mai amintea cuvantul potrivit!

Cand, in sfarsit, isi aminti Casim formula corecta: "Sesam, deschide-te!", bolovanul se misca din loc si pestera se deschise, dar prin deschizatura dadura navala hotii, care se intoarsera cu noi bogatii. Scotandu-si sabiile din teaca, se napustira spre Casim strigandu-i:
- Fa-ti rugaciunea, nemernicule, caci ai sa mori!

Vazand ca barbatul ei nu se mai intoarce, nevasta lui Casim dadu fuga acasa la Ali Baba si ii marturisi totul. Fara sa se supere, acesta o porni pe data in cautarea fratelui sau, pe care-l gasi facut bucatele de banditi. Cu mahnire in suflet puse ramasitele intr-un sac, pe spinarea magarusului, si o lua inapoi catre casa.

Multe lacrimi varsa nevasta lui Casim. Mult se jeli! In cele din urma, Ali Baba izbuti sa o linisteasca.
- Ai grija, nimeni nu trebuie sa stie ce s-a intamplat, zise el. Eu am un pic de treaba cu Mustafa cizmarul.
- Poti sa cosi un mort taiat bucati si sa-l faci la loc intreg? il intreaba el pe batranul cizmar, aproape orb. Daca faci asta pentru mine, o sa te rasplatesc bine. Dar tu sa nu sufli nimanui o vorba! Ai priceput?
- Da, ti-o jur, ii raspunse Mustafa.

Si uite asa, corpul lui Casim fu cusut si facut intreg la loc. Apoi, vaduva lui Casim si slujnica ei, Morgiana, raspandira zvonul ca stapanul Casim era foarte bolnav. Astfel ca nimeni nu se mira atunci cand, intr-o buna zi, ele dadura de veste ca acesta raposase. Tot asa nimanui nu i se paru ciudat cand ele se instalara in casa lui Ali Baba; asa cerea traditia pe vremea aceea in Persia.

Dar cei ce s-au mirat cel mai tare au fost hotii. "Cum de a putut sa dispara din pestera nemernicul pe care l-am ucis? Se intreba cu nedumerire capetenia lor. Cu siguranta ca mai stie cineva locul si formula magica!"

Si atunci se hotari sa trimita pe trei dintre oamenii sai ca iscoade in oras.
Intamplarea a facut ca hotii sa dea tocmai de Mustafa.
- Ia te uita! Prinsera ei a-si bate joc. Cine a mai pomenit un cizmar orb?
- Asta nu ma impiedica sa cos! Protesta batranul. Saptamana trecuta am cusut un mort.

Degeaba se mai stradui el sa-si mai tina apoi limba, cativa galbeni il facura sa si-o dezlege.

Si astfel aflara hotii unde isi avea locuinta Ali Baba. Unul dintre ei facu o cruce cu creta pe poarta casei ca sa-si poata aminti locul.

"Amice, isi zise el in barba, o sa primesti in curand o vizita"
Numai ca banditul nu avea de unde sa stie ca slujnica Morgiana il vazuse. De cum se lasa intunericul, ea se grabi sa insemneze cu creta toate casele din cartier, facand pe portile lor cate o cruce alba.

Capetenia hotilor se pomeni, asadar in mare incurcatura la vederea acelor semne pe toate portile. Si se infurie amarnic. Ca sa se mai racoreasca, puse sa li se taie capetele celor trei oameni.

Apoi, a doua zi, ii facu el insusi o vizita cizmarului, care se lasa momit e o punga plina cu galbeni si-l trada a doua oara pe Ali Baba:
- Intr-acolo, zise el, aratand cu toiagul in directia casei acestuia.

Capetenia hotilor isi intipari bine in minte locul si se duse sa-si caute oamenii.

Trei zile mai tarziu, cand capetenia hotilor se infatisa la el acasa, Ali Baba, care nu-l vazuse prea deslusit la chip, nu-l putu recunoaste si-i dadu crezare cand acesta ii spuse:
- Sunt negutator. Catarii mei au carat toata ziua treizeci si sase de ulcioare pline cu ulei pe care le voi vinde maine la targ. Animalele sunt istovite, ca si mine. N-ati putea sa ne dati gazduire pentru o noapte?

Ali Baba baga catarii in grajd, iar stapanului lor ii oferi o minunata cina si un pat bun intr-una din incaperile casei. Doar Morgiana simtea ca nu poate avea incredere in asa-zisul negutator. Si nu gresea.

Dar nu de ulei era vorba. In ulcioare se aflau ascunsi cei treizeci si sase de hoti, nerabdatori sa tasneasca si sa ucida pe toata lumea din casa.

Pe motiv ca trebuie sa aiba grija de marfa sa, capetenia iesi pentru cateva clipe in curte:
- Stati linistiti, le sopti el hotilor, veti ataca atunci cand va voi da eu de stire. Inca n-a sosit momentul.
- Acum e momentul? Intrebara hotii ceva mai tarziu, cand auzira iarasi pasi in curte.

Ghinionul lor. Nu era capetenia, ci Morgiana, care se dusese dupa apa la fantana. Cum era isteata, pricepu pe data cine se ascundea in ulcioare si, ingosandu-si vocea, glasui:
- Nu inca! Si se intoarse la bucatarie.

Iar aici, lua un vas mare in care turna ulei incins. Se intoarse apoi tiptil in curte si varsa uleiul fierbinte in fiecare ulcior. Nici ca mai avura hotii timp sa urle de durere. Cu totii pieira opariti cu ulei clocotit.

- Si acum e randul capeteniei, isi zise Morgiana.

Apropiindu-se de stapanul ei, Morgiana ii ceru ingaduinta sa danseze pentru a-si cinsti cum se cuvine oaspetele.

- Fireste, se invoi Ali Baba, incantat de ideea fetei. Aceasta se duse sa-si ia niste straie mai potrivite si ascunse un pumnal in cutele salvarilor. Cine ar fi banuit ca avea ea de gand? Cu siguranta nu banditul, care era numai ochi si urechi de incantare.

O privea vrajit pe fata care dantuia in fata lui. Cand o simti tot mai aproape de el, inchise ochii de placere. Si atunci, Morgiana scoase din cingatoare pumnalul si i-l infipse in inima!

- Ce-ai facut, nefericito? striga Ali Baba ingrozit.

Dar cand Morgiana il duse afara si-i arata banditii ascunsi in chiupuri, Ali Baba ii spuse:
- Fii binecuvantata! Tu mi-ai salvat viata!

Iar a doua zi, tot la caderea noptii, Ali Baba, la fel de modest, se duse la pestera, calare pe magarul sau: comoara se afla acolo si-l astepta doar pe el si pe cei dragi lui.

Ali Baba n-o uita pe Morgiana. Ea capata o zestre asa de frumoasa, incat ar fi putut sa traiasca ca o regina. Numai ca ea alese sa ramana credincioasa stapanilor ei si nu dori sa-i paraseasca. Ali Baba o lua in familia sa si de atunci incolo Morgiana deveni fiica lui.

NEGHINITA

A fost odata o baba, batrana, batrana. Abia zarea de batrana ce era. Și mainile îi umblau la ciorap, iar în gandul ei se ruga la Dumnezeu s-o daruiasca cu un copil, ca n-avea decat pe unchiașul ei. Și unchiașul, ba la padure, ba la arie, ba la targ, iar baba sta singura cuc, ca toata ziulica i-ar fi țiuit tacerea în fundul urechilor daca n-ar fi stranutat și n-ar fi tușit cateodata. Ba uneori, ca sa-și mai ție de urat, tot ea vorbea și tot ea raspundea. Și radea ea de ea, ca și cum ar fi ras ea de altcineva, înșirand ochiurile pe carlige.

– Ei, ei, ce n-ar plati un flacau la batranețile noastre!

– Cat, de? cat?

– Îhi, îhi, mult de tot!

– Adica ce, nu te-ai mulțumi și c-o fata mare?

– Ba, ce sa zic, bine ar fi ș-o fata…

– Da, dar la fata vrea zestre.

– S-ar gasi, ca eu și unchiașul avem ce ne trebuie și nu ne trebuie mult, trei coți de panza alba și cate un coșciug; iar boii moșului, iar plugul moșului, iar casa moșului și a babei, toate ar fi ale fetei.

– Bine, matușa, bine, da de unde și fata? Tu nu știi ca copacii uscați nu mai dau de la radacina?

Și batrana începu sa rada și sa ofteze: „hi, hi, hi, ooof, of!”

– Ei, toate se întorc, și apele se întorc de la Dumnezeu, numai tinerețile ba. Ce nu e la timp nu mai e niciodata. M-aș mulțumi eu și pe un prichindel de baiat.

– Ba te-ai mulțumi și pe-o codana. Tu sa-nșiri, și ea sa deșire, tu sa cerni, și ea sa risipeasca, tu sa pui de mamaliga, și ea sa rastoarne caldarea pe foc.

– Daca e pe-așa, m-aș mulțumi și pe-un copil cat ghemul, numai s-aud în casa „mama”, ca mult e pustiu cand ușa se închide peste doi batrani.

– Da daca ar fi mai mic?

– Fie și mai mic. Și batrana începu sa rada.

– Ce neroada!

– Ba neroada, nu gluma!

– Dar daca ar fi cat un bob de mazare? Și tocmai cand da batrana capul peste cap de ras, odata tresari ca, de dupa ușa, se-auzi un glas ascuțit și înțepat:

– Dar daca ar fi cat o neghinița? Batrana se uita, se uita și începu sa se închine.

– Bine, bine, zise același glas, vad eu ca nu-ți trebuie copii… Baba își lua inima în dinți și zise:

– Ba-mi trebuie… da unde ești… cine ești?

– Cine sunt? Neghinița, gandul lumii. De mic ce sunt, patrund în urechile oamenilor și-i ascult cum gandesc. Adineauri eram în urechea ta a dreapta, apoi am trecut în a stanga, ș-am ras de m-am prapadit cand am vazut ce-ți trec prin minte…

– Ei, aș! Ce mi-a trecut? Nimic!

– Nu e adevarat, raspunse Neghinița razand, omul spune mai puțin decat gandește. Daca nu-ți șopteam eu ca copacul uscat nu mai da de la radacina, cine știe ce-ai mai fi spus…

Baba se facu ca para focului.

– Zau așa… nu te rușina, mama, nu zau… Așa e omul. Cand e mic face nebunii fiindca e mic; cand e la tinerețe face nebunii fiindca e tanar, iar la batranețe se gandește la nebunii fiindca nu le poate face…

Batrana pierdu sfiala și rabdarea și se rasti cat putu:

– Neghinița, ci taca-ți gura și vin sa te vad! Și pe loc se-auzi un țașt ca de lacusta și un bazait ca de albina. Batrana simți pe mana o picatura calda.

– Iacata-ma și pe mine!… Biata femeie facu niște ochi mari cat toate zilele și se mira toata de ce vazu pe mana, ca cerul de i s-ar fi deschis nu s-ar fi minunat mai mult.

Neghinița era frumos ca o piatra scumpa; și era mic cat o neghina; și avea niște ochișori ca doua scantei albastre, și niște maini și piciorușe ca niște firișoare de paiajen.

Batrana dadu sa-l sarute. Neghinița, țaști pe nas, țaști iar pe mana!

– Încet, mama, încet, ca ma strivești, zise Neghinița.

– Sa te sarut, ca-mi umpluși casa cu dragoste cand îmi ziseși mama.

– Încet, sa nu ma sorbi. Îl saruta.

– Cum mananci tu, Neghinița al maicai?

– Eu? Eu ma satur din fum. Pana acum am mancat la mese împaratești fara sa știe nimeni. Și ce-am mai ras cand ceilalți tremurau înaintea împaraților, iar eu ma plimbam prin urechile lor și le aflam gandul.

– Bine o fi de ei, Neghinița mama…

– Aș, binele focului! Saracii mor de foame, iar ei mor de mancare. De saraci e rau ca n-au cui sa porunceasca, și de ei e rau ca trebuie sa porunceasca la mulți. Pe ceilalți oameni cand îi minți te iau de guler și te judeca judecata dreapta; pe ei îi minți și dau din cap; ba și mai și: ei știu ca-i minți, și tac, și înghit, și n-au ce face, ca sa nu se strice trebile împarației.

– Da bine, Neghinița, ție-ți trebuie un an ca sa umbli cat altul umbla într-o zi.

– Da? Ei, nu e așa deloc. Eu ma las pe-o adiere și plutesc ca pe apa, și ma mladii pe apa vantului ca pe valurile marii. Ba uneori întrec randunelele ca o sageata de argint.

– Ce bucurie pe unchiașul meu, zise batrana, cand o afla ca are și el un copil. Deseara o sa se îmbete de bucurie.

– Ba e vorba, raspunse Neghinița, eu vreau sa vad pe tata acuși-acușic!

Și batrana, cand auzi cuvantul tata, se bucura de bucuria moșului și îi zise:

– Aria moșului este cat vezi cu ochiul de departe, pusa pe-un deal mare și întins. Unde-i vedea șase cai murgi treierand grau, acolo sa te oprești, ca dai peste unchiașul babei.

– Iata, plec. Cum îi deschise ușa, Neghinița se arunca, cu mainile întinse și cu piciorușele deschise, într-o unda de adiere. Și se facu nevazut, ca un strop de lumina.

Pe drum întalni o cireada de vaci. De minunici ce era, se dete afund într-o urma de vaca și începu sa strige:

– Mai vacari, mai, veniți de ma scoateți din inima pamantului, ca va fac pe voia gandului!

Vacarii se luara dupa glas, pana detera peste Neghinița. Unul, mai rau și mai prost dintre ei, vru sa-l striveasca și-și repezi calcaiul din baierile inimii. Neghinița țaști, și sari alaturea, iar vacarul, lovind cu sete pamantul, își scrinti piciorul și începu sa se vaiete. Ceilalți începura cu maciuca și, cum izbeau, ramaneau cu jumatatea în mana, iar ailalta se ducea zbarnaind.

– Sa nu va paziți vacile, cum va paziți mințile. Cruce lata, minte întunecata, urechi de vacar, urechi de magar! le zise Neghinița, și se dadu vantului.

Ajunse la unchiaș. I se sui pe nas, ca sa-l vada mai bine. Unchiașul se bucura, dar nu ca baba, iar Neghinița se întrista. Dar ca sa se-arate grozav, zise unchiașului:

– Nu cata ca-s mititel. Calul nu e mai mare ca copilul? și-l încaleca copilul. Bivolul nu e mai mare ca omul? și-l înjuga omul. Munții nu-s mai mari ca oile? și-i pasc turmele. Pamantul nu e mai mare ca fierul plugului? și-l despica fierul plugului. Codrul nu e mai mare ca un topor? și-l culca toporul la pamant. Tu nu ești mai mare ca mine? și te-au ostenit murgii în arie. Ia sa vezi cum îi dau eu la arie, fara bici, fara nimic.

Unchiașul, minunat, îl duse la arie. Cum ajunse, Neghinița sari pe-un cal și începu sa strige: „Hi, hai, hi, hai!” Ciupește pe unul, ciupește pe altul, caii începura sa fuga, dar ce fuga, parc-ar fi avut douazeci de bice pe șalele lor. Și cum se crucea moșul, iata și un negustor care trecea la scaunul împarației.

– Moșule, îi zise negustorul, cine mana caii așa de grozav, ca eu aud „hi-hai, hi-hai” și nu vad pe nimeni!”

– Ei, tata, raspunse batranul, m-a daruit Dumnezeu cu un copil ca o neghina, da cu mintea cat zece ca mine și ca d-ta.

Neghinița opri caii și sari în palma unchiașului. Cum îl vazu negustorul, se gandi sa duca împaratului așa minune.

– Moșule, zise negustorul, îți dau o punga de bani pe el. Neghinița, sfar, în urechea moșului și îi șopti ce sa vorbeasca. Și moșul zise, crezand ca de la el zice:

– Tu, care vinzi și cumperi, ai cumparat vreun suflet pe-o punga de bani?

– Îți dau… doua. Și iar moșul, dupa Neghinița:

– Doua pungi… pentru un suflet?

– Îți dau… zece. Moșul îngalbeni și zise, iar dupa șoapta lui Neghinița:

– Sufletele se daruiesc Domnului și se vand Necuratului.

– Îți dau… douazeci! Și moșul, calcand în gura lacomiei, tacu, cu toate șoaptele bietului Neghinița.

Neghinița vazu lacomia, da tot el șopti moșului:: „Fie!” Și moșul zise:

– Fie! Batu palma în palma cu negustorul. Tocmeala se facuse. Negustorul plati și lua pe Neghinița, vandut de bunavoie. Negustorul pleca. Neghinița striga moșului:

– Moșule, moșule, ai fost sa n-ai copii, iar biata baba, da!

Împaratul era la mare și la greu sfat cu toți carturarii, ca bantuia seceta și molima. Și daca negustorul îi spuse ca are un copil ca o neghinița, împaratul ramase înmarmurit, învațații împarației cascara ochii mari și se trasera de barbile lungi.

– Nu se poate, maria-ta, așa ceva nu scrie la carte.

– Ba se poate, zise Neghinița, sarind pe masa sfatului, ca multe se pot și nu stau în carți; și mult mai multe sunt altfel de cum sunt ticluite din condei. Și dupa ce se minunara cat se minunara, începu sfatul. Neghinița se sui pe mana împaratului, pe umar, apoi în creștetul capului, și de-acolo zise razand:

– Învața, maria-ta, ca cei mai mici sunt cei mai mari. Împaratul, cam de voie, cam de nevoie, raspunse:

– Așa e, Neghinița, așa e. Iar carturarii își detera ghies pe sub masa și plecara ochii în jos. Împaratul porunci sa-i toarne lui Neghinița o casa cu zece caturi, cat o nuca de mare, toata din aur-lamur și împodobita cu pietre scumpe.

Neghinița ramase la sfat și se pierdu din ochii tuturora, numai ca sa se ție de nazdravanii. Și, încet-încet, pași-pași, pana intra în urechea învațatului care cauta în stele cu ocheanele. Acolo asculta ce asculta, și înțelese ca acest vestit carturar, în loc sa se gandeasca la sfat, se gandea ca împaratul are nasul cam mare. Se duse binișor și intra în urechea carturarului care zicea ca știe maruntaiele omului și leacurile bolilor. Ăsta se gandea nu la sfat, ci ca-i placea inelul împaratului. Așa afla, pe rand, ca unul se gandea la o cucoana frumoasa, ca altul se gandea cam ce lingușeala sa carpeasca împaratului, altul ca ce n-ar da el pentru o sticla de vin, altul ca bine e sa fii împarat, altul ca împaratul e om ca toți oamenii, numai unul, cu fruntea cat toate zilele, asculta cuvintele și întrebarile împaratului.

Neghinița, cum afla gandul tuturora, zbughi în urechea împaratului și îi șopti tot, din fir pana în ața. Împaratul, crezand ca singur, el de la el, a citit în mintea lor, se manie foc și le zise:

– Ei, tu, care cați în stele, ți-ai facut ochii ochean și-mi vezi nasul cat un buștean. Astfel ți-e gandul la sfatul domnesc?

Carturarul se cutremura și dadu în genunchi, cerand iertare.

– Tu, se rasti împaratul catre doctor, daca ai avea inelul meu, ai omorî mai puțini oameni?

Doctorul se cutremura și dadu și el în genunchi.

– Tu, zise împaratul necajit alorlalți, te gandești la secaturi și nu vezi ca ești cu un picior în groapa; tu îți pregatești limba ca sa ma minți; tu crezi ca într-o sticla cu vin este mai mult duh decat în capul meu; tu nu știi ca un învațat pe scaunul domniei ar face mai multe boroboațe ca un neghiob; tu te pricepi ca împaratul e om ca toți oamenii, da nu te gandești ca învațații sunt ca neoamenii; iar tu abia te ții sa nu caști o gura cat sa înghiți împarația toata; numai ție ți-e mintea la sfatul domnesc.

Cu toții cazura în genunchi.

– Acum ce sa le fac, zise împaratul manios, sa le tai capul? Carturarii murira și înviara, iar Neghinița, care se suise în creștetul împaratului:

– Ferit-a Dumnezeu, maria-ta, fara învațați cine sa minta lumea?

– Sa nu fie decat adevarul pe lume!

– Ferit-a Dumnezeu! Ce-ai face chiar maria-ta fara minciuna? Apoi maria-ta ți-ai facut socoteala vieții? Mai multe ceasuri ai mancat, ai dormit, ai vanat, ți-ai socotit cazanele cu bani, ai petrecut, ba cu luminația-sa împarateasa, ba și fara ea, decat te-ai necajit cu trebile și cu nevoile împarației. Cum ai sta maria-ta pe scaunul lumii cand lumea ar afla adevarul?

Împaratul zambi, cu ciuda, nu e vorba, dar zambi ca sa dreaga treaba și îi ierta pe toți. Vazand însa ca cel din urma carturar, care se gandise la sfat, tremura mereu, îi zise:

– Ei, dar tu, cel mai cuminte, de ce tremuri?

– Maria-ta, zise bietul batran, mai bine sa spun și eu decat sa afli maria-ta. Iata, socotesc ca nu știu nimic și tot ma gandesc ca mi-e leafa prea mica.

Împaratul rase cu pofta și-i fagadui o leafa mai mare, apoi sparse sfatul carturarilor și pleca cu Neghinița în creștetul capului, nedumirit de cum ghicise gandurile tuturora.

Împarateasa și cuconii ei, vazand pe Neghinița, se minunara, dar, cand aflara ca împaratul, la vreme de batranețe, ghicește gandurile oamenilor, se crucira și tot nu le venea sa creada.

– Împarate, zise împarateasa, zau așa, ghicește-mi și mie un gand.

– Sa vedem, raspunse împaratul. Împarateasa se gandi și începu sa rada… Neghinița o zbughise în urechea împaratesei și-i aflase gandul: „Ca ce bine-ar fi sa mai fie o data împaratul tanar!” Și într-o clipa intra în urechea dreapta a împaratului, și șopa-șopa-șopa. Împaratul – pace! Împarateasa radea și zicea:

– Vezi ca nu ghicești? vezi? Pasamite, împaratul era cam tare de urechea dreapta. Neghinița înțelese, și țaști în urechea stanga, și iar șopa-șopa.

Împaratul se lumina la fața, dadu din cap, rase cu hohote și zise:

– Ei… împarateasa, împarateasa… da tot muiere! De, bine te gandiși tu, da nu se poate…

Împarateasa se rușina, pleca ochii în jos și se gandi: „Dar daca o ghici și la ce m-oi fi gandit înainte, intru în pamant! De cate ori n-am dat dracului sfaturile împarației cand nu se mai ispraveau pana dupa miezul nopții.”

În sfarșit, ce-i veni lui Neghinița, vru sa rada și de împarat; și își zise într-o buna dimineața: „Vezi ce e omul! Spune-i orice, spune-i mereu același lucru… omul crede, ca omul e prost. Ce nu crede întai crede mai pe urma. Am sa-i fac una și buna împaratului, sa-l las fara sfetnicii cei credincioși și sa-l încurc cu nebunii.”

Împaratul, de umbla în fruntea oștilor, de sta la sfat mare, de se culca, de se scula, de manca, de-și mangaia cuconii, un gand nu-l mai slabea: „Nu vezi, omule de Dumnezeu, ca ți-au îmbatranit sfetnicii și împarația merge rau?”

Pasamite, Neghinița îi intrase într-o ureche. Azi așa, maine așa, pana nu mai avu încotro. Sparse sfatul cel vechi și chema altul nou.

Tot unu și unu!

Cum venira, cum aruncara pe bietul împarat din scaunul neamului lui…

– Acu sa-l vedem! zise împielițatul de Neghinița. Împaratul ieși plangand din cetate. Neghinița, sus pe umarul lui.

– De ce plangi, maria-ta? ține-ți firea, nu fi muiere.

– Ei, ei, Neghinița, cum sa nu plang?! Unde mi-e toiagul împaratesc?

– Ci taci, maria-ta! Ia taie un corn și fa-ți, colea, o carja. Buzduganul e greu la batranețe, te doboara. Carja te sprijina.

– Ei, ei, Neghinița, unde mi-e scaunul împaratesc pe care au stat atația moși-stramoși ai mei?

– Ci taci, maria-ta! Întinde-te colea, pe fanul înflorit și moale, și sa-mi spui drept care e mai dulce la oase? Scaunul cu scumpetea, sau fanul cu frumusețea?

– I, i, Neghinița, unde mi-e coroana cu stemele și cu luminile?

– Ci taci, maria-ta! Pune foaie lata de lipan pe deasupra pletelor albe și spune-mi drept, care e mai ușoara, coroana cu grijile sau lipanul cu umbrele?

– Așa o fi, Neghinița, mai zise împaratul, oftand tocmai din baierile inimii, așa o fi, se potrivește ș-așa, fiindca știi tu sa le potrivești, dar cand ma gandesc în ce slava eram ieri… îmi vine sa scald tot pamantul cu lacrimile mele!

– Ci taci, maria-ta! Adica ce slavire? Toata viața, ba razboaie, ba sfaturi, ba taie capul unuia, ba întinde la bice pe altul, ba citește jalbele, ba asculta pasurile, ba cate și mai cate, și mai multe fara sa vrei de cate pe vrute. Marire sa fi fost asta? Dar ia gandește-te maria-ta ca un supus era supusul mariei-tale ș-avea un stapan, iar maria-ta, purtand grija tuturora, erai sluga tuturora. Vezi, de-aia maria-ta ai fost cel mai sluga, cel mai nevolnic din toata împarația. Curata socoteala: erai împarat, nu om; acum ești om, nu împarat. Și ești mai mare, ca unde-ți spune gandul, acolo te duc picioarele. Ș-apoi, cine știe? Socotești maria-ta ca boierii pot ceva fara prostime? Sa ceara prostimea pe vechiul lor împarat… și sa vezi maria-ta…

Se mai îmbuna împaratul la cuvantul lui Neghinița și se duse, în cruciș și în curmeziș, în toata împarația, c-o foaie de lipan pe cap și sprijinit pe-o carja de corn. Și de ce vedea se minuna și întreba pe Neghinița:

– Neghinița, de ce-l bat pe ala, de racnește ca din gura de șarpe?

– Fiindca împaratul e surd și n-aude, raspunse Neghinița.

– Neghinița, de ce-or fi atația oameni goi și desculți?

– Fiindca împaratul e orb și nu vede.

– Neghinița, de ce batranul ala s-o fi muncind sa roada în gingii o cojița uscata?

– Fiindca împaratul mananca prea mult.

– Neghinița, de ce-o munci unii și noaptea, de dau pe branci?

– Ca sa doarma împaratul și ziua, de i-o veni pofta.

– Neghinița, atunci de ce sa vie pe scaunul meu un împarat și surd, și orb, și lacom, și somnoros?

– Ei, poi, înainte de-a fi împarat, vedea, auzea, muncea, cumpatat la mancare și la bautura.

Bietul pribeag statu pe ganduri, în mijlocul unui oraș mare, mare și zise:

– I, i, Neghinița, mult cuvant ai! Acum s-ajung împarat, și aș ști eu sa fac cum e bine.

Și, ca din senin, abia sfarșise vorba de pe urma, ș-auzi o galagie, un vaiet, o duduitura, ca parca se cutremura pamantul. Cand colo, ce sa fie? Ștafeta mare. Niște voinici, cu sulițe lungi, aduceau vestea ca norodul a bagat la duba pe împaratul al nou, cu sfetnici cu tot, și ca cheama iarași pe adevaratul împarat. Cum auzi batranul, zise voinicilor:

– Stați, ca eu sunt! Și-l cunoscura toți, și îi detera în genunchi. Iar Neghinița, de colo, de pe umar:

– Maria-ta, mai vezi, mai auzi, ori ți s-a facut foame și-ți vine sa dormi?

La toate vine randul, dupa cum se întoarce roata, ca de-aia e roata, sa se întoarca, iar nu sa stea locului. Și-i veni randul și lui Neghinița, gandul lumii.

Într-o zi vru sa glumeasca cu împaratul, sa mai faca vreo dracie. Îi intra în urechea dreapta, crezand ca e în a stanga. Cu stanga n-auzea de loc. „Nu face nimic. Mi-e lene sa ma mut, se gandi Neghinița. În loc sa șoptesc, voi striga.” Și începu sa strige din toate puterile în urechea cu care împaratul auzea de minune.

– Un împarat daca n-a ști el de la el adevarul, nu-l mai afla de la nimeni!

Împaratul, auzind acest glas tare în fundul urechii, îi zvacni inima și-și trase o palma cat putu peste ureche, zicand:

– Iiiii, sa știi ca ce credeam eu ca-mi trece prin minte era numai în ureche!

Și cand își scutura urechea în podul palmei… Neghinița cazu leșinat…

– Tu mi-ai fost? Tu m-ai facut sa cad din scaunul împarației? Bine! Am eu ac de cojocul tau!

Împaratul, înfuriat, porunci sa-l lege de gat cu un fir lung de matase și-l coborî de-l îneca în puțul din curtea domneasca.

Așa sfarși bietul Neghinița.

                         Barbu Stefanescu Delavrancea