Acceleratul

Peste fagi cu vârfuri sure
A căzut amurgul rece.
Înserarea mută trece
Furișată prin pădure.
Spre apus abia s-arată
Printre crengi, întunecată,
O văpaie de rubin...
Din frunzișurile grele
De-nnoptare, tot mai vin
Glasuri mici de păsărele...
Reci și palide-n senin
Se ivesc deasupra stele.

• 
  

Și deodată, dintre dealuri
Se desprinde larg un zvon
Depărtat și monoton,
Ca un murmur lung de ape
Revărsate peste maluri...
Crește-n luncă, mai aproape,
Umple văile vecine
De răsunet mare...
Vine!...

Fulger negru... trăsnet lung
Dus pe aripi de furtună,
Zguduind pământul tună,
Zările de-abia-i ajung...
Parcă zboară,
Parcă-noată.
Scuipă foc, înghite drum,
Și-ntr-un valvârtej de fum
Taie-n lung pădurea toată...

A trecut...
Dinspre câmpie,
Vuiet greu de fierărie
Se destramă în tăcere...
Scade-n depărtare...
Piere...

• 
  

Iar în urmă-i, din tufișuri,
De prin tainice-ascunzișuri,
Se ivesc pe jumătate
Păsărele ciufulite,
Alarmate
Și-ngrozite:
Cine-i?... Ce-i?... Ce-a fost pe-aici?...
Ciripesc cu glasuri mici
Cinteze și pitulici.
Doar un pui de pițigoi,
Într-un vârf de fag pitic,
Stă cu penele vulvoi
Și făcând pe supăratul:
— Ce să fie? Nu-i nimic.
A trecut Acceleratul...

                                                                                             George Topârceanu

Câți-ca-voi!

Sus, pe gardul dinspre vie,
O gaină cenușie
Și-un cocos împintenat
S-au suit și stau la sfat:
Ia te uită, mă rog ție,
Cât de sus ne-am înălțat!


Și deodată, cu glas mare,
Începură amândoi,
Să cotcodăcească-n soare:
Nimeni-nu-mai-e-ca-noi!
Nimeni-nu-mai-e-ca-noi!
Dar de sus, din corcoduș,
Pitulându-se-ntre foi,
Mititel și jucăuș,
Le-a răspuns un pițigoi:
Câți-ca-voi! Câți-ca-voi!

                                                                                             George Topârceanu

Maria Putoianca

Maria cade roabă. E dusă la Divan.
Acolo se prezintă superbului sultan.
E jună și frumoasă sub ostășești veștminte!
Frumoasele-amazoane, ea mândru ne aminte.
E-naltă și subțire, ca bradul copilaș;
Pe albu-i sân, păr negru se varsă drăgălaș.
Cum plană întristarea pe cugete senine!
Iar gura-i e o roză cu sânge și cu vine.
— „De ce-ai luat veștminte și arme de bărbăt
Ca să te lupți cu turcii? sultanul a-ntrebat.
Urmat-ai tu în luptă vreun ostaș ce-ți place?"
Și a Mariei față mai rumenă se face.
— „Nu am urmat pe nimeni, și, dacă arme port,
Voi să-mi răzbun prin sânge părintele meu mort."
— „Mulți turci ucis-ai oare? Eu pot a-ți da iertare
De n-ai ucis nici unul!" La astă întrebare,
Maria îi răspunde: — Îti jur pe Dumnezeu,
Ucis-am numai nouă, și mult îmi pare rău!
Îmi trebuia o mie ca să răzbun un tată
A cărui scurtă viață fu de virtuți bogată."
Sultanul cu mirare pe fată auzi
— „Fii liberă, trăiește! Ești demnă a trăi!"

                                                                                                        Dimitrie Bolintineanu

Muma lui Ştefan cel Mare

---

 
I
Pe o stâncă neagră, într-un vechi castel,
Unde cură-n poale un râu mititel,
Plânge şi suspină tânăra domniţă,
Dulce şi suavă ca o garofiţă;
Căci în bătălie soţul ei dorit
A plecat cu oastea şi n-a mai venit.
Ochii săi albaştri ard în lăcrimele
Cum lucesc în rouă două viorele;
Buclele-i de aur cad pe albu-i sân,
Rozele şi crinii pe faţă-i se-ngân.
Însă doamna soacră lângă ea veghează
Şi cu dulci cuvinte o îmbărbătează.

II
Un orologiu sună noaptea jumătate.
În castel în poartă oare cine bate?
- "Eu sunt, bună maică, fiul tău dorit;
Eu, şi de la oaste mă întorc rănit.
Soarta noastră fuse crudă astă dată:
Mica mea oştire fuge sfărămată.
Dar deschideţi poarta... Turcii mă-nconjor...
Vântul suflă rece... Rănile mă dor!"
Tânăra domniţă la fereastră sare.
- "Ce faci tu, copilă?" zice doamna mare.
Apoi ea la poartă atunci a ieşit
Şi-n tăcerea nopţii astfel i-a vorbit:
- "Ce spui, tu, străine? Ştefan e departe;
Braţul său prin taberi mii de morţi împarte.
Eu sunt a sa mumă; el e fiul meu;
De eşti tu acela, nu-ţi sunt mumă eu!
Însă dacă cerul, vrând să-ngreuieze
Anii vieţii mele şi să mă-ntristeze,
Nobilul tău suflet astfel l-a schimbat;
Dacă tu eşti Ştefan cu adevărat,
Apoi tu aice fără biruinţă
Nu poţi ca să intri cu a mea voinţă.
Du-te la oştire! Pentru ţara mori!
Şi-ţi va fi mormântul coronat cu flori!"

III
Ştefan se întoarce şi din cornu-i sună;
Oastea lui zdrobită de prin văi adună.
Lupta iar începe... Duşmanii zdrobiţi
Cad ca nişte spice, de securi loviţi.

                                                                                            Dimitrie Bolintineanu

Toma Alimoș

                        Departe, frate, departe,
                        Departe şi nici prea foarte,
                        Sus, pe şesul Nistrului,
                        Pe pământul turcului;
                        Colo-n zarea celor culmi,
                        La groapa cu cinci ulmi,
                        Ce răsar dintr-o tulpină
                        Ca cinci fraţi de la o mumă,
                        Şedea Toma Alimoş,
                        Boier din Ţara de Jos;
                        Şedea Toma cel vestit
                        Lângă murgu-i priponit
                        Cu ţăruşul de argint
                        Bătut negru în pământ;
                        Şi pe iarbă cum şedea,
                        Mândră masă-şi întindea
                        Şi tot bea şi veselea
                        Şi din gură-aşa zicea:
                        – Închinare-aş şi n-am cui!
                        Închinare-aş murgului,
                        Dar mi-e murgul cam nebun
                        Şi de fugă numai bun;
                        Închinare-aş armelor,
                        Armelor, surorilor,
                        Dar şi ele-s lemne seci,
                        Lemne seci, oţele reci!
                        Închina-voi ulmilor,
                        Urieşii culmilor,
                        Că sunt gata să-mi răspunză
                        Cu freamăt voios de frunză,
                        Şi-n văzduh s-or clătina
                        Şi mie s-or închina!
                        Iată, mări, cum grăia,
                        Că-n departe auzea
                        Un nechez ce nechezea
                        Şi se tot apropia.
                        Toma-ncet mi se scula,
                        Peste câmpuri se uita
                        Şi zărea un hoţoman
                        Pe-un cal negru dobrogean,
                        Pe-un cal sprinten voinicesc…
                        Plătea cât un cal domnesc.
                        Hoţomanul nalt, pletos
                        Cum e un stejar frunzos,
                        Era Manea cel spătos,
                        Cu cojoc mare, miţos,
                        Cu cojoc întors pe dos,
                        Şi cu ghioaga nestrungită
                        Numai din topor cioplită.
                        El la Toma-ncet venea
                        Şi din gură-aşa-i grăia:
                        – Alei! Toma Alimoş,
                        Boier din Ţara de Jos,
                        Ce ne calci moşiile
                        Şi ne strici fâneţele?
                        Boier Toma Alimoş
                        Îi da plosca cu vin roş:
                        – Să trăieşti, Mane fărtate!
                        Dă-ţi mânia după spate,
                        Ca să bem în giumătate.
                        Mane cu stânga lua,
                        Cu dreapta se înarma,
                        Paloşul din sân scotea,
                        Ş-aşa bine-l învârtea
                        Ş-aşa bine mi-l chitea,
                        Că pe Toma mi-l tăia
                        Pe la furca pieptului,
                        La încinsul brâului,
                        Deasupra buricului,
                        Unde-i greu voinicului.
                        Toma crunt se oţerea…
                        Mane-n scări se-nţepenea,
                        Dos la fugă şi punea.
                        – Alelei! fecior de lele!
                        Căci răpişi zilele mele!
                        De te-aş prinde-n mâna mea,
                        Zile tu n-ai mai avea!
                        Şi cum sta de cuvânta,
                        Maţele şi le-aduna,
                        În coşuri şi le băga,
                        Pe deasupra se-ncingea
                        Şi la murgu-i se ducea
                        Şi cu murgu aşa grăia:
                        – Alelei! murguleţ mic,
                        Alei! dragul meu voinic!
                        De-ai putea la bătrâneţe
                        Cum puteai la tinereţe!
                        Murgul ochii-şi aprindea,
                        Necheza şi răspundea:
                        – Iată coama, sai pe mine
                        Şi de-acum te ţine bine,
                        Să-ţi arăt la bătrâneţe
                        Ce-am plătit la tinereţe!
                        Toma iute-ncăleca,
                        După Mane se lua
                        Şi mereu, mereu striga:
                        – Alelei! murguleţ mic,
                        Alei! murgul meu voinic,
                        Aşterne-te drumului
                        Ca şi iarba câmpului
                        La suflarea vântului!
                        Murgul mic se aşternea,
                        Mane-n lături se zărea,
                        Toma turba şi răcnea:
                        – Tăiatu-m-ai tâlhăreşte,
                        Fugitu-mi-ai mişeleşte.
                        De te-as prinde-n mâna mea,
                        Zile tu n-ai mai avea!
                        Stăi pe loc să ne-ntâlnim,
                        Două vorbe să grăim,
                        Două vorbe oţelite
                        Cu paloşele grăite!
                        Mane-n lături tot fugea,
                        Iară Toma-l agiungea
                        Ş-aşa bine mi-l chitea,
                        Că din fugă mi-l tăia
                        Giumătate-a trupului
                        Cu trei coaste-a negrului!
                        Mane-n două jos cădea,
                        Toma murgului zicea:
                        – Alelei! murguleţ mic,
                        Alei! dragul meu voinic!
                        Ochii-mi se painginesc,
                        Norii sus se învârtesc.
                        Te grăbeşte, aleargă, fugi
                        Şi ca gândul să mă duci
                        Colo-n zarea celor culmi,
                        La gropana cu cinci ulmi,
                        Că eu, murgule-oi muri,
                        Pe tine n-oi mai sări!
                        Iar când sufletul mi-oi da,
                        Când nu te-oi mai dezmierda,
                        Din copită să-ţi faci sapă,
                        Lângă ulmi să-mi faci o groapă,
                        Şi cu dinţii să m-apuci,
                        În tainiţă să m-arunci,
                        Ulmii că s-or clătina,
                        Frunza că s-a scutura,
                        Trupul că mi-a astupa.

                                                                                 baladă populară culeasă de Vasile Alecsandi

O scrisoare de la Muselim-Selo

---

 
Măicuţă dragă, cartea mea
Găsească-mi-te-n pace!
Pe-aici e vânt şi vreme grea,
Şi-Anton al Anei zace
De patru luni, şi-i slab şi tras,
Să-l vezi, că-ţi vine plânsul,
Că numai oasele-au rămas
Şi sufletul dintr-însul.

Apoi, să ştii c-a fost război
Şi moarte-aici, nu şagă:
Cădeau pe dealuri, dintre noi,
Ca frunza, mamă dragă.
Şi-acolo-n deal, cum fulgera,
Un plumb simţii că vine
Şi n-avu loc, cât larg era,
Decât în piept la mine.

Mi-e bine-acum, şi-aşa socot
Că nu va trece luna
Şi-oi fi scăpat de-aici detot.
Dar vezi te rog de una:
Să nu mai faci cum ai făcut
S-aduni la tine satul,
De veselă că ţi-ai văzut
Acasă iar băiatul!

Să vezi pe-aici şi ciungi şi-ologi!
Hristos să-i miluiască!
Tu mergi la popa-n sat să-l rogi
O slujbă să-mi citească.
Puteri de nu vei fi având
De plată, vorba-i lasă,
Că-i voi lucra o zi, oricând,
La-ntorsul meu acasă.

Pe Nuţu vi-l lăsasem mic,
Cu creştetul cât masa -
O fi acum ştrengar voinic
Şi vă răstoarnă casa?
Făcutu-i-aţi şi lui la fel
Căciulă, cum am vrut-o?
Aveam o piele-n pod, de miel,
Doar nu veţi fi vândut-o?

Nevestei mele să-i mai spui
Să-mi cumpere o coasă,
Cea veche nu ştiu este-ori nu-i
Şi-o fi acum şi roasă
De când rugina scurmă-n ea.
Să-mi văd, o date-ar sfântul,
Cum cade iarba-n faţa mea
Şi-mi bate-n plete vântul!

Ea lupte-se cum biet o ştii,
C-aşa ne dete soartea,
Că şi noi ne-am luptat pe-aci
Cu greul şi cu moartea;
Dar l-a ajuns şi pe harap
Blestemele şi plânsul,
Că noi i ne-am ţinut de cap
Şi-ntrarăm după dânsul.

Şi i-am făcut, măicuţă, vânt!
L-am scos detot din ţară,
Măcar stătea pe sub pământ
Şi nu ieşea pe-afară.
Şi-am prins şi pe-mpăratul lor,
Pe-Osman nebiruitul,
Că-l împuşcase-ntr-un picior
Şi-aşa i-a fost sfârşitul.

Păi, ne ţinea pesemne proşti,
Să-şi joace hopa-tropa,
Că nu puteam să batem oşti!
Dar poate taica popa
V-a spus de prin gazeturi tot -
El cum şi-a dat juncanii?
Acum i-aş cumpăra, să pot,
Dar nu mai am, azi, banii.

Mă doare-n piept, dar nu să ţip,
Şi-aşa mi-e dor de-acasă,
Şi-aş vrea să plec, dar nu e chip
Că vodă nu mă lasă.
Dar uite, nu e nu ştiu cât
O lună chinuită,
Şi-o să te strâng de după gât,
Măicuţa mea iubită...

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

Aşa mi-a spus Ion să-ţi scriu,
Iubească-ţi-l pământul!
Şi-am tot lăsat, pân-a fost viu,
Şi-mi ţin acum cuvântul.
Să te mângâie Dumnezeu,
C-aşa e la bătaie -
Şi-am scris această carte eu,
Căprarul Nicolae.

El Zorab

La paşa vine un arab,
Cu ochii stinşi, cu graiul slab.
- "Sunt, paşă, neam de beduin,
Şi de la Bab-el-Manteb vin
Să vând pe El-Zorab.

Arabii toţi răsar din cort,
Să-mi vadă roibul, când îl port
Şi-l joc în frâu şi-l las în trap!
Mi-e drag ca ochii mei din cap
Şi nu l-aş da nici mort.

Dar trei copii de foame-mi mor!
Uscat e cerul gurii lor;
Şi de amar îndelungat,
Nevestei mele i-a secat
Al laptelui izvor!

Ai mei pierduţi sunt, paşă, toţi:
O, mântuie-i, de vrei, că poţi!
Dă-mi bani pe cal! Că sunt sărac!
Dă-mi bani! Dacă-l găseşti pe plac,
Dă-mi numai cât socoţi!

El poartă calul, dând ocol,
În trap grăbit, în pas domol,
Şi ochii paşei mari s-aprind;
Cărunta-i barbă netezind
Stă mut, de suflet gol.

- "O mie de ţechini primeşti?
- "O, paşă, cât de darnic eşti!
Mai mult decât în visul meu!
Să-ţi răsplătească Dumnezeu,
Aşa cum îmi plăteşti!

Arabul ia, cu ochii plini
De zâmbet, mia de ţechini -
De-acum, de-acum ei sunt scăpaţi,
De-acum vor fi şi ei bogaţi,
N-or cere la străini!

Nu vor trăi sub cort în fum,
Nu-i vor cerşi copiii-n drum,
Nevasta lui se va-ntrema;
Şi vor avea şi ei ce da
Săracilor de-acum! -

El strânge banii mai cu foc,
Şi pleacă, beat de mult noroc,
Şi-aleargă dus d-un singur gând,
Deodată însă, tremurând,
Se-ntoarce, stă pe loc.

Se uită lung la bani, şi pal
Se clatină, ca dus de-un val,
Apoi la cal priveşte drept;
Cu paşii rari, cu fruntea-n piept,
S-apropie de cal.

Cuprinde gâtul lui plângând
Şi-n aspra-i coamă îngropând
Obrajii palizi: - "Pui de leu,
Suspină trist. Odorul meu,
Tu ştii că eu te vând!

Copiii mei nu s-or juca
Mai mult cu frunze-n coama ta,
Nu te-or petrece la izvor:
De-acum smochini, din mâna lor,
Ei n-or avea cui da!

Ei nu vor mai ieşi cu drag
Să-ntindă mâinile din prag,
Să-i iau cu mine-n şea pe rând!
Ei nu vor mai ieşi râzând
În calea mea şirag!

Copiii mei cum să-i îmbun
Nevestei mele ce să-i spun,
Când va-ntreba de El-Zorab
Va râde-ntregul neam arab
De bietul Ben-Ardun!

Raira, tu, nevasta mea,
Pe El-Zorab nu-l vei vedea
De-acum, urmându-te la pas,
Nici în genunchi la al tău glas
El nu va mai cădea!

Pe-Ardun al tău, pe Ben-Ardun,
N-ai să-l mai vezi în zbor nebun
Pe urma unui şoim uşor
Ca să-ţi împuşte şoimu-n zbor;
Nu-i vei pofti: Drum bun!

Nu vei zâmbi, cum saltă-n vânt
Ardun al tău în alb vestmânt;
Şi ca să simţi sosirea lui
Mai mult de-acum tu n-o să pui
Urechea la pământ!

O, calul meu! Tu, fala mea,
De-acum eu nu te voi vedea
Cum ţii tu nările-n pământ
Şi coada ta fuior în vânt,
În zbor de rândunea!

Cum mesteci spuma albă-n frâu,
Cum joci al coamei galben râu.
Cum iei pământul în galop
Şi cum te-aşterni ca un potop
De trăsnete-n pustiu!

Ştia pustiul de noi doi
Şi zarea se-ngrozea de noi -
Şi tu de-acum al cui vei fi?
Şi cine te va mai scuti
De vânturi şi de ploi?

Nu vor grăi cu tine blând,
Te-or înjura cu toţi pe rând
Şi te vor bate, -odorul meu,
Şi te-or purta şi mult, şi greu;
Lăsa-te-vor flămând!

Şi te vor bate, -odorul meu,
Să mori tu, cel crescut de noi!...
Ia-ţi banii, paşă! Sunt sărac,
Dar fără cal eu ce să fac:
Dă-mi calul înapoi!

Se-ncruntă paşa: - "Eşti nebun?
Voieşti pe ianiceri să-i pun
Să te de-a câinilor? Aşa!
E calul meu, şi n-aştepta
De două ori să-ţi spun!

- Al tău? Acel care-l crescu
Iubindu-l, cine-i: eu ori tu?
De dreapta cui ascultă el,
Din leu turbat făcându-l miel?
Al tău? O, paşă, nu!

Al meu e! Pentru calul meu
Mă prind de piept cu Dumnezeu -
Ai inimă! Tu poţi să ai
Mai vrednici şi mai mândri cai,
Dar eu, stăpâne, eu?

Întreagă mila ta o cer!
Alah e drept şi-Alah din cer
Va judeca ce-i între noi,
Că mă răpeşti şi mă despoi,
M-arunci pe drum să pier.

Şi lumea te va blestema,
Că-i blestem făptuirea ta!
Voi merge, paşă, să cerşesc,
Dar mila voastră n-o primesc -
Ce bine-mi poţi tu da?

Dă paşa semn. - "Să-l dezbrăcaţi
Şi binele în vergi i-l daţi!
Sar eunucii, vin, îl prind -
Se-ntoarce-arabul răsărind
Cu ochii îngheţaţi...

El scoate grabnic un pumnal,
Şi-un val de sânge, roşu val
De sânge cald a izvorât
Din nobil-încomatul gât,
Şi cade mortul cal.

Stă paşa beat, cu ochi topiţi,
Se trag spahiii-ncremeniţi.
Şi-arabul, în genunchi plecat,
Sărută sângele-nchegat
Pe ochii-nţepeniţi.

Să-ntoarce-apoi cu ochi păgâni
Şi-aruncă fierul crunt din mâini:
- "Te-or răzbuna copiii mei!
Şi-acum mă taie, dacă vrei,
Şi-aruncă-mă la câini!

                                                                                                          George Coșbuc