Ştefan cel Mare îndrăgise plaiurile Moldovei încă din copilărie. Îi
plăcea să se joace cu copiii răzeşilor. Toţi îi spuneau Ştefăniţă sau
Ştefănucă, şi era bucuria lor cînd venea prin părţile Trotuşului Mic.
Îndesat, sprinten şi ager, nu-l putea nimeni întrece în aruncarea
săgeţilor către uli. Avea ochi albaştri, părul inelat. Purta şi zale
uşoare. Şi nişte pinteni frumoşi.
Aşa îl aducea părintele său,
Bogdan voievod, dinainte, pe şa, arătîndu-i frumuseţi şi bogăţii pe
întinsurile patriei, de la Suceava-n jos, dar lui Ştefan îl plăceau cel
mai mult împrejurimile Borzeştilor, unde se afla un stejar uriaş, rotund
în coroană, gros cît să-1 cuprindă patru oameni. Acolo se aduna Ştefan
cu copiii de prin partea locului. Toţi dădeau chiote că s-au întâlnit,
îndată începea joaca. După ce se minunau de dibăcia lui Ştefan la
săgetarea ulilor, prindeau să se joace „de-a tătarii". Se despărţeau în
două cete : cei din ceata lui Ştefan erau moldovenii, cei din ceata a
doua erau tătarii, în frunte cu puiul de răzeş Mitruţ.
Pe vremea aceea Moldova era pământ al năvălirilor. Veneau tătarii
şi-i pârjoleau până şi iarba. Erau arse satele şi cetăţile. Oamenii erau
legaţi cu juvăţul de gât şi duşi la robie. Când bătea vestea rea
dinspre vadurile năvălitorilor, s-aprindeau focuri pe dealuri, căci aşa
era ştafeta de pe atunci, a moldovenilor: se aprindea un foc mare tocmai
pe Prut, în culmea unui deal mare, şi-1 zăreau alţi pândari, de pe alte
dealuri, şi aşa focurile s-aprindeau unul după altul, din deal în deal,
până sub pădurile Sucevei. Aşa afla domnul de primejdie. Îşi aduna
oştile de ţară şi oştile în leafă, să ţină piept cumpenei. Dar tătarii
erau mai tari şi nu mai avea pace sărmana Moldovă ! Oamenii fugeau în
codru şi-n munte, în timp ce semănăturile ardeau şi satele erau şterse
de pe faţa pămîntului.
Era în ziua aceea un văzduh limpede ca
lacrima. înfloriseră trandafirii sălbatici şi sulfina. Era vremea când
cântă toate păsările câmpului, când ţârâie din nişte uşoare strune miile
da gâze de prin fânuri. Ciocârliile umpluseră văzduhul de cântare.
Glasurile copiilor din Borzeşti s-amestecau cu glasurile păsărilor,
şi parcă era ziua aceea un imn închinat frumuseţilor nemuritoare ala
firii. Deodată prima ceată de copii, în frunte cu Ştafăniţă, s-a ascuns
la pândă într-o pădurice. Cealaltă, în frunte cu Mitruţ, s-a ascuns după
un deal, pe unde năvăleau de obicei tătarii cei adevăraţi. Apoi s-a
arătat Mitruţ, ca un han tătăresc ce se prafăcea că este, iscodind cu
ochii împrejurimile stejarului. La un chiot
al lui, copiii s-au aruncat în năvală, umplând valea de veselia
strigătelor. A ieşit şi ceată lui Ştefăniţă din pădure, şi săgeţile de
trestie vâjâiau uşurel, întrecându-se cu bâzâitul bondarilor. Bătălia a
durat aproape un ceas. Tare era Ştefâniţă, tare şi Mitruţ, dar până la
urmă Ştefăniţă a ieşit biruitor.
Prins între nişte lănci de
trestie, ca un han-tătar, Mitruţ a fost dus la judeţ (judecată), în faţa
puilor de moldoveni. Aşezat pe un butuc, sub stejarul cel rămuros,
Ştefăniţă a prins a-1 judeca straşnic, întrebându-1: de ce-i calcă ţara ?
de ce ucide copiii? de ce dă foc satelor? Nu se pot apuca năvălitorii
de munca pămîntului, să nu mai fie spaimă pentru ţara Moldovei ?
Întrebîndu-1, Ştefâniţă îşi limpezea, de fapt, primejdia tătarilor şi
necazurile oamenilor. Îşi strînse pumnii. în lungul obrazului îi aluneca
o lacrimă, întâia lacrimă de ciudă.
Văzuse cu ochii lui sate
arzând şi carele Moldovei în pribegie. Văzuse şi corbi zburînd spre
stârvurile oamenilor. Zărise şi tătari, pe un deal, departe, şi-n urma
lor cerul era înroşit de focuri. Asta era întâia amintire a voievodului
despre tătari.
— De ce ? a întrebat înc-o dată Ştefăniţă, aşa de
crunt, încât Mitruţ aproape că şi-a pierdut firea, iar ceilalţi copii au
stat din râs. De ce calci pămînt străin, han nelegiuit ? Ce pedeapsă i
se cuvine pentru că a năvălit în ţară străină ?
— Să i se reteze nasul… a spus unul.
— Nu ! e prea puţin ! a răspuns Ştefaniţă.
— Să i se scoată ochii …
— Nu, e prea puţin!
—
Atunci spânzurat să fie de ramurile stejarului… a spus altul, şi Mitruţ
nu mai putea de bucurie că va fi legat cu frânghiile de subsuori şi
urcat sus, sus, cum nu mai urcase niciodată !
Copiii şi-au
desfăcut cingătorile, apoi şi le-au legat una de alta. Toţi râdeau şi
chiuiau, numai Ştefăniţă stătea încruntat şi tăcut, ca un adevărat
judecător al năvălitorilor.
— Aşa ! a spus el, în timp ce copiii ceilalţi îl trăgeau pe Mitruţ în sus. Mitruţ râdea şi bătea din palme.
L-au
urcat până la jumătatea stejarului, şi l-au lăsat în leagănul uşurel al
vântului. Deodată, cum râdea el aşa şi se legăna, s-a uitat departe. A
îngălbenit! Glasul i-a pierit în gât! Abia a izbutit să strige:
—Tătarii!… Vin tătarii! Vin tătarii…
Şi
se uita cu groază cum vin tătarii cei adevăraţi, în galopul cailor, cu
iataganele-n dinţi, cu şomoioguri aprinse în vârfui suliţelor.
-Coborâţi-mă repede… vin tătarii! a strigat el a doua oară, dar copiii au luat-o la fugă, spre sat, ţipând:
— Tătarii… vin tătarii!
Au
prins să bată clopotele de furtună. Oamenii apucau spre codru, ori
înşfăcau parii afumaţi la capăt, furcile, coasele şi topoarele, gata de
apărare. Pretutindeni s-auzeau ţipetele copiilor şi-ale femeilor:
— Tătarii!… vin tătarii!… Şi băteau mai tare clopotele.
Tătarii
năvăleau într-o trâmbă lungă, şi-n urma lor colburile urcau până-n
înălţimi, amestecate cu fumurile satelor aprinse. Cum au ajuns sub
stejarul din Borzeşti, hanul năvălitorilor 1-a zărit între ramuri pe
Mitruţ, aproape mort de spaimă.
— Ce-i facem copilului din stejar? a întrebat un ataman. Tragem cu săgeţile în el ?
— Nu ! a răspuns hanul. Dacă trage careva în el vreo săgeată, îl ucid…
— De ce ? s-au mirat tătarii.
— Pentru că pe acest pui de moldovean vreau să-l ucid eu ! Fac rămăşag că-l nimeresc drept în inimă, cu prima săgeată…
— Să vedem… au spus celelalte căpetenii şi cetele s-au aşternut pe vale, în priveală.
—
Fie-ţi milă… a răcnit Mitruţ, când hanul a întins arcul, dar.n-a mai
apucat să spună nimic, căci o săgeată l-a nimerit drept în inimă şi l-a
omorât.
Apoi trâmba a sărit pe cai, a pornit galop, dând foc satelor, ucigând şi prăpădind tot, spre Suceava-n sus.
In
vremea asta, Bogdan Voievod galopa spre munţi, ţinându-l pe Ştefaniţă
dinaintea lui. Se lăsase întunericul. Cărarea codrilor urca.
— Niciodată să nu uiţi, fiul meu… îi spunea voievodul. Copilul din Borzeşti trebuie răzbunat!
—
Niciodată n-am să uit, tată… a răspuns Ştefaniţă. Pe Mitruţ am să-l
răzbun eu, cu mâna mea ! Dacă trăieşte hanul până cresc eu mare, îl
spânzur de stejarul din Borzeşti…
— Aşa să faci ! i-a răspuns tatăl. Ca să se înveţe minte, să nu mai omoare oameni nevinovaţi, să nu mai calce pămînt străin…
Şi
Bogdan Voievod i-a grăit toată noaptea, la un schit din munte,
arătându-i prin cuvânt de foc, că apărarea pământufui străbunilor e cel
mai sfânt lucru al vitejilor !
— N-am să uit, tată ! Am să răzbun
sângele lui Mitruţ şi al sărmanei noastre Moldove… Pârjolul urca tot
înainte, din Ţara de Jos, spre cetatea de scaun a Sucevei. Ardeau
pădurile, ardeau câmpiile. Norodul legat în funii apuca drumurile
robiei.
Astfel necăjea Moldova acelor vremuri. Dar cu cât Bogdan
Voievod îmbătrânea, se ridica Ştefaniţă, ca un stejar tânăr! Nu uita
nici în somn moartea îngrozitoare a lui Mitruţ. Cum şi-a pus pe frunte
coroana Moldovei, întâi a vrut să facă rânduială dinspre tătari. Nu le-a
călcat pământurile, ci a trimis oameni să-i întrebe; se liniştesc sau
nu ? Că prea s-a încruntat lumea de atâta sânge şi năvăliri. Îi sfătuia
cu domolul, după firea moldovenească, să se lase de pradă, să se apuce
de lucru, ca oamenii Moldovei, căci cu prada n-au s-ajungă departe ! Să
afle banul că ţara are domn tânâr şi viteaz şi va fi vai şi amar de cei
ce-i vor mai călca hotarele… Hanul a primit cuvântul lui Ştefan cel Mare
cu mânie straşnică. A scrâşnit:
— Auzi, câinele ! Cum îndrăzneşte
să-mi trimită astfel de cuvânt, mie, hanul lumilor ? !… Cu buzduganul
am să-i zdrobesc dinţii! Am să-i tai limba cu paloşul, să nu mai poată
grăi aşa…
— E tînăr si are cutezanţa tinereţii! i-au spus
atamanii. Să-i învăţăm oleacă minte ! Dar ar fi bine, Măria Ta, să rămâi
în cort, căci eşti ostenit de bătrîneţe…
—Nu ! a răspuns hanul, dând poruncă oştenilor să se pregătească. Mă duc să-1 învăţ minte pe puiul acesta cutezător…
Şi
astfel, iar s-au aprins focurile de veste, din deal în deal, de la Prut
până la zidurile Sucevei. Răzeşii Ţării de Jos s-au strâns la Borzeşti,
în preajma vadului mare al năvălitorilor.
A coborît şi Ştefan, cu ţara, de cum i s-a adus vestea de cumpănă.
Într-o noapte cerul s-a făcut roşu cât ţineau zările. Ardeau satele şi
câmpiile. Puţinii pământeni scăpaţi cu zile veneau îngroziţi,
rânduindu-se în oastea voievodului.
Ca să-i amăgească pe tătari
spre Borzeşti, Ştefan a trimis înaintea lor o oaste de harţă, care se
ivea din păduri, tăia în duşmani şi iar se făcea nevăzută în
singurătăţile hârtoapelor. Tot aşa, zi cu zi, hanul urmărea oastea de
harţă, până ce, într-o dimineaţă, a zărit stejarul din Borzeşti… A rămas
pe gânduri… parcă mai fusese pe aici, în tinereţe… Nu ? Ia să-şi aducă
aminte…
— Aici te-ai dovedit cel mai de seamă săgetător… i-a spus un ataman bătrân. Ţi-aduci aminte ?
— Da, da, îmi aduc aminte… a răspuns hanul, şi în clipa aceea a auzit buciumele şi cornurile de luptă ale Moldovei !
Bătălia
cumplită s-a încins cât ai scapăra din ochi. Valea s-a umplut de
nechezăturile cailor, de bufniturile scuturilor. Luceau lăncile.
Zbârnâiau săgeţile. Ştefan cal Mare îşi deschide drum spre inima
bătăliei, către han, izbind în dreapta şi-n stînga cu buzduganul! Striga
:
— Izbiţi, feciori, pentru răzbunarea lui Mitruţ… Unde-s răzeşii din Borzeşti ? Izbiţi, răzeşi
Deodată, a ajuns faţă-n faţă cu han-tătarul ! Cu o lovitură de buzdugan
i-a repezit paloşul din mână ! Îl putea ucide din a doua lovitură, dar
1-a luat în pieptul calului şi 1-a cârduit deoparte. În vremea asta
oştile cotropitoare fugeau mâncând pămîntul.
Apoi, pe la asfinţitul soarelui, moldovenii s-au aşternut la hodină, pe coasta dealului.
— Acum să-l judecăm pe han-tătar!… a strigat Ştefan cel Mare, în faţa cortului aşezat sub stejar. Ce moarte să-i dăm, răzeşi ?
— Să-i scoatem ochii… au bubuit mii de glasuri.
— Să-l trecem prin sabie… au bubuit altele.
—
Nu ! a răspuns Ştefan cel Mare şi i s-au umezit ochii, amintindu-şi
întâmplarea năpraznică din copilărie. Nu, răzeşi, căci am cu acest lup
al pustiei o socoteală… Han-tătare, ţi-aduci aminte ? Tu l-ai ucis pe
Mitruţ, între ramurile acestui stejar… Ridicaţi-l, feciori, în funie…
Apoi, după ce năvălitorul şi-a primit pedeapsa, trei zile şi trei nopţi au stat oştile moldovene în petrecere.
Eusebiu Camilar
