Saad și Said

A fost odată un padișah care făcea mult bine oamenilor. Și avea padișahul obiceiul de a se arăta milostiv față de orice străin care intra în orașul lui. Un derviș( călugăr musulman pribeag) murdar și zdrențăros sosi într-o bună zi în oraș și porni pe dată spre palatul padișahului. Mai marele pestre strajă-l întrebă:

- Pe cine cauți?

- Chiar pe padișah.

Plecă mai marele peste strajă să-i dea de veste padișahului:

- A venit un derviș, care te caută.

-Spune-i să vină!

Dervișul i se înfățișă și-i zise:

- O, padișahule, oare are dreptate lumea când spune că, oricui intră în orașul tău, îi dai tot ce-i dorște inima?

- Da, răspunse padișahul.

-Dacă-i adevărat ce-am auzit, atunci vreau și eu ceva.

-Ce?

- Vreau să cobori pentru patruzeci de zile de pe tron, să-ți iau locul și să cârmuiesc în vremea asta țara.

Iar padișahul se gândi: " Vorba spusă e spusă și n-o mai poți schimba. Făgăduiala dată- datorie curată." Vrând nevrând, coborî așadar de pe tron, îi puse dervișului coroana pe cap și îi zise:

- Timp de patruzeci de zile țara mea va fi a ta, dar cu înțelegerea ca, în tot răstimpul ăsta, să nu faci nimănui vreun rău.

- Fii fără grijă, răspunse dervișul.

Și vreme de patruzeci de zile ținu locul padișahului și, punând la bătaie toată îndemânarea de care era în stare, atrase poporul de partea lui. Deschise ușile vistieriei și împărți tot aurul și argintul, spunând:

- Tot ce vedți aici e al vostru!

Dacă se scurse și cea de-a patruzecea zi, padișahul trimise un om la derviș cerându-i să coboare de pe tron și vestindu-l ,totodată , că sosise. Atunci dervișul adună poporul și-l întrebă:

- Ați auzit ce spune padișahul? Oare vă socotește oameni? V-a făcut el vreodată daruri? Și uite că nu vrea să-mi păstrez locul.

Poporul se neliniști și strigă:

- De pomană se zbate că nu-l mai vrem! Te vrem pe tine.

Auzind strigătele mulțimii, padișahul înțelese că nu-i mai rămânea nimic de făcut, își luă nevasta și cei doi feciori- pe care îi chema Saad și Said- și-n vremea nopții plecară cu toții din oraș. Rătăciră câteva zile prin câmpii și pustiuri, până ajunseră la malul unei ape care curgea la marginea unei păduri. Acolo, văzând că feciorii nu pot trece apa, padișahul îi zise nevesti-si:

- Treci mai întâi tu pe malul dimpotrivă, iar eu voi trece cu copiii, unul câte unul.

Nevasta trecu dincolo, padișahul îl luă de mână pe Saad. Dar nici nu ajunseră pe la mijlocul apei, când un leu flămând ieși din pădure și-l înșfăcă pe Said. Văzând una ca asta, padișahul se îngrozi și începu să tremure. Saad îi scăpă din mână și apa îl duse la vale. De cealaltă parte a râului, nevasta căzu fără simțire. Padișahul izbuti doar cu multă trudă s-o facă să-și vină în fire, dar își dădu seama că nu ăi mai rămânea nici-o ieșire: nu putea nici să ia urma leului, ca să-l scape pe Said din ghiarele lui, nici să se arunce în apă și să-l mai scape pe Saad.

-Ce-i de făcut? o întrebă pe nevastă-sa.

-Asta ne-a fost soarta, așa ne-a fost scris pe frunte!

Și, după neneorocirea care se abătuse asupra lor, intrară amândoi într-un sat și-și încropiră un adăpost printre dărâmăturile pe care le aflară mai la margine.

Într-o bună zi trecu pe acolo un călăreț, văzu femeia, și înmărmuri în fața frumuseții ei, că făptură atât de fermecătoare nu mai întâlnise. " Trebuie s-o smulg din brațele lui bărbat-su", își zise călărețul și, apropiindu-se cu un asemenea gând, rosti:

- Ei, omule, ierte Allah păcatele tatălui tău! Nevastă-mea stă să nască și nu are cine s-o vegheze. Îngăduie-i femeii tale s-o ajute și am s-o răsplătesc.

Nebănuind nimic, bărbatul se învoi:

- Să se ducă, firește! Mergi și dă ajutor, îi porunci nevestei, să facem și noi rost de o bucată de pâine.

- Am înțeles, răspunse ea, plecând împreună cu omul de pe cal.

După o vreme. înțelegând că fusese înșelată, femeia începu să-l roage s-o lase să se întoarcă, dar rugămințile ei ar fi mișcat mai degrabă inima unei pietre decât inima călărețului. Și padișahul o așteptă... Văzând că nevasta nu se mai înapoiază, îndurerat, plecă s-o caute în sat. Dar acolo, nici urmă de femeie! Așa că muritorul, a cărui soartă fusese să fie padișah, se simțea acum mai oropsit decât un lup în pustiu. Descumpănit, porni la drum, fără să știe de ce și încotro se duce.

Și merse așa desnădăjduit, merse zile și nopți la rând, bătând când la o ușă, când la alta, până când ajunse într-o bună dimineață într-un oraș. Acolo văzu o mulțime de oameni adunată lângă porți. La fel de amărât întrebă:

- De ce s-a adunat aici atâta lume?

-Ne-a murit padișahul și, cum n-are moștenitor, ne-am strâns să dăm drumul unui șoim. Cel pe creștetul căruia se va așeza pasărea, ne va fi padișah.

Fostul padișah se depărtă. Atunci fu slobozit șoimul, care i se așeză îndată pe creștet. Mulțimea se adună degrabă și văzu că șoimul alesese un nefericit, un biet amărât nevrednic de asemenea cinste.

- Păi ăsta nu-i bun de nimic, ziseră oamenii. Mai sloboziți odată șoimul.

Din nou dădură drumu șoimului și el se așeză tot pe creștetul fostului padișah, iar a treia oară se întâmplă la fel. Atunci, luându-l pe sus, îl îmbrăcară cu haine împărătești, îi puseră coroana pe cap și-l așezră pe tron. Cum se așeză, ce mai încolo -încoace, își veni ăn fire!

Înainte vreme era obiceiul ca la încoronarea padișahilor să se citească, în cinstea lor, niște khotbe(predică ținută în moschee în ziua de vineri când se pomenește și numele suveranului). În jurul padișahului se adunară așadar, dregătorii, cu gândul să-l învețe ce are de făcut și cum să ia cuvântul. Dr înțeleseră îndată că știe toate obiceiurile pe de rost, de parcă domnea de șaptezeci de ani. Și tare se mirară cu toții.

Ir, trecând câteva zile de la încoronare, padișahul își aminti într-o noapte de nevastă și de feciori. Dacă ar fi trăit, socoti el , Saad ar fi avut șaptesprezece ani, iar Said șaisprezece. Dimineața își chemă vizirul și-i zise:

- Vizire, ai să faci două treburi: mai întâi, poruncește străjii de la porțile orașului să mi-l trimită la palat pe fiecare străin care vine în oraș, ca să stea la noi în ospeție și să-și petreacă prima noapte în aripa din față a palatului. Adună apoi toți tinerii de șaisprezece-șaptesprezece ani și poruncește-le să facă de strajă, pe rând, noapte de noapte, în aripa unde-i găzduim pe străini. Străjerii să fie mereu câte doi, unul de șaisprezece, iar celălalt de șaptesprezece ani.

Vizirul se plecă până la pământ și răspunse:

- Facă-se voia Luminăției Tale! 

Porunca fu împlinită întocmai și, de atunci, straja-i spunea fiecărui stăin care intra în oraș:

- Din voia măriei sale, ești oaspetele nostru și veți înnopta în aripa din fața palatului.

Noapte de noapte, doi tineri, unul de șaptesprezece și celălalt de șaisprezece ani, făceau de strajă. Iar padișahul se uita de fiece dată la noii sosiți și la tinerii străjeri.

Într-un rând , se deșteptă în miez de noapte auzind larmă de glasuri. Își chemă sluga cea mai credincioasă și o întrebă de unde vine gălăgia.

-De afară, răspunse sluga.

-Du-te și vezi despre ce-i vorba.

Sluga plecă și, când se întroarse după câteva clipe, zise:

-Ghorbon( formulă exprimând devotamentul și respectul față de bătrâni sau superiori pe scara socială), un bărbat și o femeie au fost găzduiți în noaptea asta în partea din față a palatului. Bărbatul s-a trezit la miezul nopții auzind șoapte și a văzut oamenii de strajă, care păzesc intrarea, stau cu capetele în poala nevestei lui. Atunci s-a supărat și a făcut gălăgie.

Padișahul se supără și el foarte tare și porunci:

- Du-te și taie capetele celor din strajă!

Când sluga se apropie să taie capetele celor doi tineri, femeia îl rugă s-o asculte , mai întâi.

- Omule, zise ea, oare nu ne-ați găzduit decât pentru a ucide niște copii sub ochii mamei lor? Atunci începe cu mine și treci mai apoi la copii.

Sluga se întoarse la padișah să-i spună ce și cum, iar padișahul porunci:

- Du-te și adu-mi oaspeții!

Iar, dacă-i aduse în fața lui, îi întrebă:

- Ce s-a întâmplat?

- Ascultând de porunca padișahului am fost găzduiți în palat. Dar m-am trezit la miezul nopții și i-am văzut pe oamenii din strajă stând cu capul în poala neveste-mi. Atunci am început să strig. Când sluga a venit cu porunca padișahului de a le tăia capetele, nevastă-mea a mințit ca să-i scape, zicând c-ar fi feciorii ei Saad și Said.

Dacă auzi numele de Saad și Said, padișahul tresări, se întoarse spre femeie și o întrebă:

- Femeie, auzi ce spune bărbatul tău?

-O, padișshule, răspunse ea, nu-i bărbatul meu. Am fost nevasta unui padișah, într-o țară îndepărtată. A venit într-un rând un derviș, care mi-a înșelat bărbatul și i-a luat tronul, de-am fost nevoiți să plecăm noaptea din oraș. Pe drum am ajuns la malul unui râu și am vrut să ne trecem copiii dincolo, dar unul a fost înhățat de un leu, iar pe celălalt l-a dus apa la vale. Eu și bărbatul meu ne-am depărtat după aceea și ne-am făcut adăpost în niște ruine. Omul ăsta a trecut pe acolo, m-a văzut și, zicând că nevasta lui stă să nască și are nevoie de ajutor m-a luat cu el. Am priceput, mai apoi, că mă înșelase. Încă și acum mă ține lângă el cu sila... Dar soarta ne-a adus ieri în orașul tău. Straja de la poartă ne-a spus că porunca padișahului e să ne petrecem cea dintâi noapte la palat, ca oaspeți. Când am intrat mi-am amintit de bărbatul meu, de bogăția noastră împărătească, iar când m-am culcat, somnul nu se lipea de mine. În vremea asta cei din strajă stăteau de vorbă lângă ușă și, fără să vreau, am auzit că unul îi spunea celuilalt: " Prietene, hai să stăm de vorbă ca să nu ne prindă somnul. Povestește-mi viața ta, eu ți-oi povesti-o pe a mea și așa nu vom fi în primejdie să adormim." -" Prea bine", s-a învoit celălalt, iar cel mai vârstnic a început a grăi: "Tatăl meu a fost padișah, a avut avere multă și semăna cu padișahul nostru. Într-un rând a venit un derviș, care l-a înșelat și i-a furat tronul. Tata, mama, eu și un alt frate, pe care-l chema Said, am plecat din oraș și am tot mers până ce am dat de un râu. Am văzut că nu-l putem trece, așa că tata m-a luat cu el, vrând să mă ducă pe malul celălalt, când un leu s-a ivit din pădure și l-a înșfăcat pe fratele meu. Tata a prins a tremura și mi-a dat drumul în apa vare m-a tâtât la vale cale de trei farsanghi. Acolo m-a scos la mal un pândar. M-a înfiat și am rămas la el până ce padișahul a poruncit ca toți tinerii de șaisprezece și șaptesprezece ani să facă de strajă la palat. Atunci am fost trimis aici." Cel ce asculta a strigat:" Vai,ești fratele meu! Eu sunt Said, cel înșfăcat de leu. Fiara m-a târât într-altă parte a pădurii, unde un vânător m-a văzut în colții leului, s-a înspăimântat, a ochit și a doborât fiara cu o săgeată, scăpându-mi viața. Apoi m-a luat cu el și m-a crescut până în ziua de azi, când Allah a făcut să ne întâlnim." O, padișahule, nu poți ști ce am simțit, auzindu-le cuvintele,povesti mai departe femeia. Ca ieșită din minți m-am năpustit pe ușă și am strigat: " Băieți , sunteți feciorii mei!" , apoi i-am adus înăuntru, i-am luat pe genunchi și le-am povestit câte pătimisem. " Saad și Said!", îi strigam până când omul ăsta s-a trezit și a început să facă gălăgie. Între timp a venit sluga ta și a spus că porunca padișahului glăsuiește să-i ucidă pe amândoi...

Dacă ajunse aici cu povestea, padișahul nu mai putu răbda și strigă:

- Femeie, ești nevasta mea și mama copiilor mei! O mie de binecuvântări că v-am găsit!

Cum să vă spun bucuria care-i cuprinsese pe padișah, pe naevasta lui și pe feciori? De toate câte văzuse și auzise, doar călărețul nu mai avea inimă în el. Tremura ca salcia.Padișahul porunci să fie aruncat într-un puț,pentru ca ochii lui lacomi să nu mai cate la bunul altuia.

Când auziră de cele petrecute, cei din oraș aprinseră făclii și împodobiră orașul timp de șapte zile și șapte nopți. Cel dintâi lucru la care se gândi padișahul fu să trimită după vânător și pândar. Apoi, drept mulțumire pentru faptele lor,îl înălță pe unul vizir al mâinii drepte, iar pe celălalt vizir al mâinii stângi.

Și uite că povestea s-a sfârșit. Nădăjduiesc că, precum s-a împlinit dorunța padișahului de a-și găsi nevasta și copiii, la fel se vor împlini și dorințele voaste!