FETITA CU CHIBRITURI

Era un ger grozav afară. Ningea mocnit şi începuse a se înnopta: era 

Ajunul Anului Nou. Pe frigul şi pe întunericul acela, mergea pe stradă o biată fetiţă 
cu capul şi cu picioarele goale. Când plecase de-acasă, avusese nişte papucei 
de pâslă, dar nu-i fuseseră de prea mare ajutor. Papucii îi erau prea mari; mama
 ei aproape că îi rupsese de atâta purtat şi erau şi aşa prea largi pentru dânsa. 
Astfel că pe unul mititica îl pierdu grăbindu-se să treacă o stradă, unde era 
cât pe ce să fie strivită între două trăsuri grăbite. Iar pe celălalt i-l luase un băiat, 
care zicea că vrea să îşi facă din el un leagăn pentru copilul lui, când o fi să aibă şi 
el unul.

Aşa că de atunci fetiţa merse în picioarele goale, iar acestea îi deveniseră din 
cauza frigului roşii-vinete. În şortul ei vechi, micuţa ţinea strâns un vârf de
 cutii de chibrituri şi mai avea şi în mână o cutie. Fusese o zi rea pentru dânsa, 
pentru că nimeni nu îi cumpărase nimic până la acea oră târzie. Astfel că
 n-avea niciun bănuţ. Şi îi era tare foame, şi îi era nespus de frig!

Biata fetiţă! Fulgii de zăpadă cădeau pe părul ei lung şi bălai, care i se încreţea
 frumos pe lângă ceafă, dar nu se gândea ea acum la părul ei creţ.
 Luminile străluceau la ferestre, miros de fripturi se răspândea în stradă, 
căci era Ajunul Anului Nou. Iată la ce se gândea ea!

Într-un sfârşit, nu mai fu în stare să meargă. Se opri şi se ghemui într-un colţ, 
aflat între două case, din care una ieşea în stradă mai mult decât
 cealaltă. Şi cu toată că îşi strânse picioruşele sub dânsa, frigul o pătrundea 
din ce în ce mai mult. Dar nu îi venea să se ducă acasă!

Dacă ar fi adus înapoi toate chibriturile, şi niciun bănuţ, tatăl ei ar fi bătut-o 
straşnic pentru asta. Şi-apoi, ce, acasă la ea nu era la fel de frig? Ai ei locuiau
 sub un acoperiş prin care vântul sufla în voie, cu toate că îi fuseseră astupate
 crăpăturile cele mari cu paie şi cu zdrenţe, în repetate rânduri.

Mânuţele fetei erau aproape îngheţate de frig. „Un chibrit aprins le-ar putea face
 bine”, gândi micuţa. Ah, dacă ar îndrăzni să scoată unul, numai unul, din cutie,
 să-l zgârie de zid şi să-şi încălzească degeţelele!

Fetiţa nu mai răbdă, aşa că scoase unul şi hârş! Cum mai trosni, şi cum se mai 
aprinse! Chibritul ardea întocmai ca o lumânărică! Micuţa ţinu mânuţa deasupra
 flăcării, ca să şi-o încălzească.

Ce lumină ciudată!… Dintr-odată, fetiţei i se păru că stă lângă o sobă mare de fier
, care avea deasupra un capac lucios de aramă. Înăuntrul sobiţei,
focul ardea mocnit şi era atât de cald acolo.

„Dar oare ce să fie asta?” îşi zise în sinea ei fetiţa. Apoi îşi întinse numaidecât 
picioruşele, ca să şi le încălzească şi pe dânsele. Dar flacăra lumânării nu
 ţinu o veşnicie. Se stinse şi odată cu ea pieri şi soba. Fetiţa rămase cu rămăşiţa 
de chibrit ars în mână…

„Hârş!” aprinse de îndată un alt chibrit, care străluci, făcând ca zidu în care bătea 
lumina să devină străveziu, ca o pânză subţire. Atunci fetiţa putu vedea până într-o 
odaie unde era întinsă o masă acoperită cu o faţă de masă albă, pe care sclipeau porţelanuri fine. În mijlocul mesei fetiţa văzu o gâscă friptă, umplută cu prune şi 
cu mere ce, răspândea un miros atât de plăcut. Şi, lucru de necrezut, deodată 
gâsca sări de pe masă şi veni cu furculiţa şi cuţitul în spinare până la biata fetiţă.
 Cum însă se stinsese şi al doilea chibrit, fetiţa nu mai văzu dinainte decât zidul rece 
şi gros al casei.

Îndrăzni să mai aprindă încă unul… Şi, deodată, se văzu şezând sub un pom
 frumos de Crăciun. Acesta era cu mult mai mare şi cu mult mai frumos împodobit
decât văzuse ea pe fereastră, la negustorul cel bogat. Mii de lumânărele ardeau
 pe crengile lui verzi, şi poze de tot felul, precum cele ce împodobesc ferestrele
 prăvăliilor, păreau că îi zâmbesc.

Fetiţa îşi ridică amândouă mâinile spre brad, dar se stinse şi al treilea chibrit. Iar lumânărelele din pomul ei de Crăciun prinseră a se înălţa din ce în ce mai sus.
 Şi se înălţară, şi se tot înălţară, până când, deodată, micuţa văzu că luminiţele
 acelea deveniseră stele. Una dintre ele căzu şi lăsă o dungă mare de foc pe cer.

„A murit cineva” gândi micuţa, amintindu-şi că bunica ei, care fusese foarte bună
 cu dânsa, dar care nu mai trăia acum, obişnuia să-i spună adesea: „Când cade o
 stea, un suflet se înalţă la Dumnezeu”.

Fetiţa mai trase încă un chibrit pe zid şi, dintr-odată, se făcu o lumina mare,
 în mijlocul căreia stătea bunica ei, în picioare. Era nespus de strălucitoare şi
 o privea pe fetiţă cu blândeţe şi duioşie!

– Bunică dragă, strigă fetiţa, ia-mă cu tine! Când s-o stinge chibritul, ştiu că n-o să
 te mai văd. Ai să pieri şi tu din faţa ochilor mei, ca soba de fier, ca gâsca friptă,
 ca frumosul pom de Crăciun…

Acestea fiind zise, fetiţa aprinse cât putu de repede toate chibriturile ce îi mai 
rămăseseră în cutie, căci îşi dorea mult ca bunicuţa ei să nu plece de lângă dânsa.

Dintr-odată însă se făcu o lumină puternică, de parcă ar fi fost ziuă. Niciodată
 bunica ei nu fusese atât de frumoasă ori de mare! Ea se apropie de fetiţă şi-o 
îmbrăţişă. Apoi, ţinându-se strâns una de cealaltă, zburară împreună, vesele,
 în strălucirea aceea de sus. Acolo unde nu mai era nici frig, nici foame, nici 
supărare. Acolo unde era doar Dumnezeu.

Când se lumină de ziuă, în colţul dintre cele două case, fetiţa zăcea cu obrajii
 roşii, cu zâmbetul încremenit pe buze… Era moartă! Moartă de frig, în cea 
din urmă noapte a anului.

Prima zi a Anului Nou o găsi acolo, îngheţată, cu grămăjoara ei de cutii cu
 chibrituri, din care o cutie fusese arsă în întregime.

„Sărmana, a murit de frig!” zise un trecător.

„A vrut să se încălzească” îşi dădu cu părerea un altul.

Dar niciunul dintre aceştia nu bănuia ce minuni văzuse fetiţa înainte de a
 pleca din această lume. Ori în ce strălucire intrase împreună cu 
bunicuţa ei în împărăţia cerurilor, tocmai în noaptea de Anul Nou!

                                                                              Hans Christian Andersen